Increderea in propria persoana

[coralina]

În prealabil postat de Traditie1

Cât despre ce trebuie sa facem, Dumnezeu poarta cu acdevarat de grija de cei ce se încredinteaza Lui, dar atât timp cât mai ai încredere în tine vei avea necazuri fiindca calauzirea proprie creaza încurcaturi.

Sa-mi fie cu iertare insa nu sunt in totalitate de acord cu cele pe care le afirmati. Increderea in Dumnezeu este esentiala, e primara, e indispensabila si reprezinta o conditie necesara parcurgerii unui traseu spiritual calitativ in viata. Insa nici increderea in fortele proprii nu trebuie sa ne lipseasca; pornind la drum in tot ceea ce intreprind alaturi de Dumnezeu, cerandu-i ajutorul si binecuvantarea, inseamna ca unesc cele doua tipuri de incredere si savarsesc un lucru bun si bine placut Celui de Sus.

Personal vad increderea zero in fortele proprii ca pe o letargie, o stare de deprimare acuta si o nevalorificare a inzestrarilor ce ne-au fost oferite de bunul Dumnezeu. Am remarcat ca ati postat la un alt topic parerea dvs. despre ura de sine ca fiind iubire suprema de Dumnezeu. Lansand la o parte aspectul pur patologic al enuntului, cum imi pot permite sa urasc ceva ce insusi Dumnezeu a creat? Asta inseamna in mod automat sa dispretuiesc (nici nu indraznesc a scrie "sa urasc") lucrarea Duhului Sfant in fiinta mea. Imi pare rau, nu pot fi de acord cu asemenea afirmatii.

As dori sa detaliati, daca aveti bunavointa fireste, aspectele concrete ale opiniei exprimate de dvs. Cum s-ar traduce increderea zero in propria persoana in viata de zi cu zi? Cum ar trebui sa procedam, cum ne gasim un serviciu, (ne trebuie de fapt un serviciu sau nu?), cum ne descurcam in itele anevoioase ale traiului in contemporaneitate? Citindu-va postarile m-am gandit (sa-mi fie cu iertare daca va jignesc cumva) involuntar la sectantii (nu stiu exact care anume) care, grav bolnavi fiind, refuza transfuziile de sange pe motiv ca Dumnezeu ii va salva oricum. La auzul unor asemenea cazuri nedumerirea mea ajunge la stadiul de stupefactie...

Eu stiu o vorba din batrani: “Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga in traista”. Foarte adevarata si folositoare este vorba asta! Asadar, daca nu pornim pe drumul vietii insufletiti de dragostea de Dumnezeu, cerandu-i in mod permanent ajutorul si vazand in toate faptele bune savarsite lucrarea Sa in / prin noi, nu avem sanse de reusita.
Si ca tot veni vorba de “vorbe” intelepte, mi-a spus cineva odata ca in viata trebuie sa-ti fii cel mai bun prieten pentru ca cei dragi (familie, amici) vin si pleaca insa cu tine insuti vei ramane mereu. Eu as refraza: sa-ti fie in viata Dumnezeu cel mai de incredere prieten, sa-ti pui nadejdea in El intotdeauna; dar si de tine insuti / insati sa-ti fie drag.

Imi cer iertare daca cele scrise ofenseaza in vreun fel. Recunosc ca sunt pe departe de-a fi sporita in credinta. Sunt un om care se nevoieste in felul lui si-si cauta calea-n viata. Insa mi se pare important sa ne exprimam opiniile in mod sincer, asa reusim sa avem “dialoguri” constructive.

Doamne ajuta!

[Traditie1]

În prealabil postat de coralina

Sa-mi fie cu iertare insa nu sunt in totalitate de acord cu cele pe care le afirmati. Increderea in Dumnezeu este esentiala, e primara, e indispensabila si reprezinta o conditie necesara parcurgerii unui traseu spiritual calitativ in viata. Insa nici increderea in fortele proprii nu trebuie sa ne lipseasca; pornind la drum in tot ceea ce intreprind alaturi de Dumnezeu, cerandu-i ajutorul si binecuvantarea, inseamna ca unesc cele doua tipuri de incredere si savarsesc un lucru bun si bine placut Celui de Sus.

Personal vad increderea zero in fortele proprii ca pe o letargie, o stare de deprimare acuta si o nevalorificare a inzestrarilor ce ne-au fost oferite de bunul Dumnezeu. Am remarcat ca ati postat la un alt topic parerea dvs. despre ura de sine ca fiind iubire suprema de Dumnezeu. Lansand la o parte aspectul pur patologic al enuntului, cum imi pot permite sa urasc ceva ce insusi Dumnezeu a creat? Asta inseamna in mod automat sa dispretuiesc (nici nu indraznesc a scrie "sa urasc") lucrarea Duhului Sfant in fiinta mea. Imi pare rau, nu pot fi de acord cu asemenea afirmatii.

As dori sa detaliati, daca aveti bunavointa fireste, aspectele concrete ale opiniei exprimate de dvs. Cum s-ar traduce increderea zero in propria persoana in viata de zi cu zi? Cum ar trebui sa procedam, cum ne gasim un serviciu, (ne trebuie de fapt un serviciu sau nu?), cum ne descurcam in itele anevoioase ale traiului in contemporaneitate? Citindu-va postarile m-am gandit (sa-mi fie cu iertare daca va jignesc cumva) involuntar la sectantii (nu stiu exact care anume) care, grav bolnavi fiind, refuza transfuziile de sange pe motiv ca Dumnezeu ii va salva oricum. La auzul unor asemenea cazuri nedumerirea mea ajunge la stadiul de stupefactie...

Eu stiu o vorba din batrani: “Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga in traista”. Foarte adevarata si folositoare este vorba asta! Asadar, daca nu pornim pe drumul vietii insufletiti de dragostea de Dumnezeu, cerandu-i in mod permanent ajutorul si vazand in toate faptele bune savarsite lucrarea Sa in / prin noi, nu avem sanse de reusita.
Si ca tot veni vorba de “vorbe” intelepte, mi-a spus cineva odata ca in viata trebuie sa-ti fii cel mai bun prieten pentru ca cei dragi (familie, amici) vin si pleaca insa cu tine insuti vei ramane mereu. Eu as refraza: sa-ti fie in viata Dumnezeu cel mai de incredere prieten, sa-ti pui nadejdea in El intotdeauna; dar si de tine insuti / insati sa-ti fie drag.

Imi cer iertare daca cele scrise ofenseaza in vreun fel. Recunosc ca sunt pe departe de-a fi sporita in credinta. Sunt un om care se nevoieste in felul lui si-si cauta calea-n viata. Insa mi se pare important sa ne exprimam opiniile in mod sincer, asa reusim sa avem “dialoguri” constructive.

Doamne ajuta!

Mesajul asta mi s-a parut dubios, de ce atâtea formule de politete? Asta dovedeste ca ai un complex de superioritate, cred, fata de mine.

Din nou, cred ca faci confuzie de termeni. Când spui încrederea în sine nu trebuie sa lipseasca vrei sa spui încrederea în propria reusita. Daca te referi la reusita în domeniul spiritual, evident nu trebuie sa lipseasca. Daca te referi la reusita în domeniul lumesc, cred ca nu trebuie sa-ti propui sa fii pregatita de insuccese dar nici sa-ti propui sa fii entuziasta fata de viitorul lumesc. Lasa lucrurile cum or fi, nu avem datorie fata de lume. Daca vine o nenorocire îti va da Dumnezeu taria s-o depasesti. Dar din nou, trebuie sa ai mentalitatea celui care a renuntat la toate, nu în sensul plecarii din lume ci în sensul de a fi gata de orice pierdere materiala si marginalizare sociala. Trebuie deci sa renuntti la constructia vietii tale de pâna acum (cum zice Ratatul) si sa pleci de la zero, cu încredere ca Dumnezeu nu te va lasa sa te sfarâmi. Adica sa traiesti raportându-te numai la Dumnezeu, nu la niste principii sau dorinte ale tale, sa-L lasi pe El sa-ti construiasca viata cum stie.

[sia]

Increderea in propria persona o capeti cand stii ca poti. (de la a putea). Poti sa fii bun ,poti sa ajuti ,poti sa nu minti ,poti sa nu furi ,poti sa daruiesti ,poti sa nu ucizi ,poti sa iubesti ..

[coralina]

Frate Traditie1, daca in opinia ta din prea multa politete se ajunge la emiterea de mesaje dubioase, atunci eu una nu mai stiu ce sa spun. Imi pare rau, eu asa ma exprim; nu pentru a da altora vreo lectie sau a demonstra celorlalti cum si in ce fel sunt fata de ei. Ci pentru ca mi se pare de bun simt sa fim politicosi.

Doamne ajuta!

În prealabil postat de coralina

Personal vad increderea zero in fortele proprii ca pe o letargie, o stare de deprimare acuta si o nevalorificare a inzestrarilor ce ne-au fost oferite de bunul Dumnezeu.

Eu stiu o vorba din batrani: “Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga in traista”. Foarte adevarata si folositoare este vorba asta! Asadar, daca nu pornim pe drumul vietii insufletiti de dragostea de Dumnezeu, cerandu-i in mod permanent ajutorul si vazand in toate faptele bune savarsite lucrarea Sa in / prin noi, nu avem sanse de reusita.
Doamne ajuta!

cand l-am intrebat pe duhovnicul meu cum e cu increderea in sine mi-a spus printre altele o anecdota...cica un budist un ortodox si un catolic se hotarasc sa vada a cui credinta este cea adevarata...ca sa faca asta iau o lumanare sa se roage pe rand sa se aprinda si sa vada cui i se indeplineste cererea...se roaga catolicul nimic, vine randul budistului, se roaga si el tot degeaba, vine randul ortodoxului incepe sa se roage si in timp ce se ruga socate o cutie de chibrituri si aprinde lumanarea.....cu alte cuvinte trebuie sa facem "ce este al nostru"...deci daca starea aia de letargie de care vorbeai o numim "incredere zero in fortele proprii" clar trebuie sa ne ferim de "increderea zero in fortele proprii" :)

[Rodica50]

Cred ca trebuie sa purtam in suflet recunostinta Lui Dumnezeu pentru tot ce ni se intampla in viata. Incredere in fortele proprii poti sa ai, daca vine de la Dumnezeu.Eu asa fac, dar mereu imi indrept gandul catre El.Si orice izbanda a vietii mele stiu ca I-o datorez Lui Hristos.

[costel]

Omul trebuie sa ceara necontenit de la Dumnezeu sa-i dea putere sa mearga in viata potrivit voii Sale. Fara aceasta cerere, omul poate ajunge in prapastie. Doar increderea in propria persoana, e pentru mine o credinta intr-o busola stricata, o ai, dar nu te ajuta sa fii pe drumul cel bun.

[George.m]

Din pacate, multi nu vor sub nicio forma sa accepte ca au busola stricata. Si asta, pentru ca increderea exagerata a omului in sine insusi e strans legata de mandrie.

[cristiboss56]

În prealabil postat de George.m

Din pacate, multi nu vor sub nicio forma sa accepte ca au busola stricata. Si asta, pentru ca increderea exagerata a omului in sine insusi e strans legata de mandrie.

Câtă dreptate ai, George ! Câte ravagii poate să facă nenorocita asta de mândrie ! ! ! Mândria este acum deja catalogată ca DEMNITATE ! Unde am ajuns ? Şi deabia suntem la început . . . ! ! !

[gabriel 30]

În prealabil postat de George.m

Din pacate, multi nu vor sub nicio forma sa accepte ca au busola stricata. Si asta, pentru ca increderea exagerata a omului in sine insusi e strans legata de mandrie.

Increderea in propria persoana inseamna moarte spirituala,esec continu si la sfarsit Iad.

Increderea in ajutorul lui Dumnezeu inseamna TOTUL,de la inceput si pana in Vesnicie.