Citat:
În prealabil postat de sophia
Aici, in virtutea obisnuintei noastre romanesti (care la biserica se mai pastreaza, copiii sunt ai nostri, si ne ocupam in comun de ei), am facut greseala sa ma apropii de copii ai lor, sa le aranjez o caciulita cazuta pe ochi (aici parintii nu sunt asa grijulii si atenti, ci e mate libertinism in educatie si purtare cu copiii) si am fost atat de urat certata, de parca cine stie ce rau vrusesem sa comit. Eu iubesc copiii si culmea...si ei pe mine. Se apropie, imi vorbesc, rad cu gura pana la urechi etc.
De atunci am hotarat sa nu ma mai ating de vreun copil. Nici baby-sitting. Nimic.
Pe de o parte inteleg o anumita teama, dar o vad si exagerata. Adica eu ziceam ca mai vezi omul si il mai canteresti. Nu toti sunt raufactori, sau arata in acest fel. Poate gresesc.
In fine aici: fiecare pentru el.
|
Nu stiu unde locuiesti. Mesajul tau imi aminteste de ceva ce am vazut cand nu stiam de regula nescrisa: nu atingi copiii altora. Eram cu copilul meu in parc si se juca cu o fetita mai mare decat el. La un moment dat ea a sarit de pe o rampa si nu s-a mai ridicat de pe pamant. Se tavalea de durere in mizerie: isi rupsese piciorul. Am vrut sa ma duc sa o ridic, dar o prietena mi-a suierat "nu te apropia". Am fost uimita: intr-adevar nici un om nu s-a apropiat la mai mult de un pas de fetita. Cineva s-a dus sa o anunte pe mama ei care era pe terenul de sport. Mama a venit si a ridicat-o in brate.
(In Romania nu era asa: mai prindeai si copilul altuia, cand cadea)