Ce sunt oamenii (romanii) ne-uniti si izolati?

[sophia]

Mai intai m-am lovit si eu de alte mentalitati aici si da, exista deja o paranoia in ceea ce priveste copiii. Si este dureros.
Spuneam de mentalitate: exista peste tot oameni de toate felurile si eu am avut ocazia in viata sa cunosc multe nationalitati. Vesticii (sau parte din ei), sunt mai retrasi, mai reci, mai duri. Se intampla lucruri aici care ma socheaza: de la oameni care traiesc ani de zile in case si nu-i stie nimeni, nici rude, nici preieteni, nici vecini, nici colegi de serviciu, la oameni care sfarsesc singuri prin spitale, aziluri sau...pe strazi, cu sau fara droguri, sau amokurile deja de la varste fragede. Pe toti acesti ii uneste un lucru: indiferenta celorlalti.
Sa nu stii ca o femeie care este sotia, sora, fiica, vecina, colega ta de serviciu a fost gravida (si nu o data) si nu exista niciodata copii (fiindca din imposibilitate de diverse naturi, mai ales psihica si materiala isi ucide copiii, sau ca traieste in conditii de mizerie crasa (cunoasteti boala psihica in care oamenii isi umplu casa cu gunoaie si lucruri inutile si nu pot face nimic?)?
Sa nu stii ca un tanar/copil se simte singur, n-are cu cine vorbi, este batjocorit de colegi, are probleme sufletesti si este singur (parintii nu stiu, nu au timp, etc., cei de la scoala la fel)?
Unde trebuie sa mai ajungem ca sa ne trezim?
Dintre vestici, cei mai sudici sunt mai sociali, mai prietenosi si mai deschisi (italieni, greci, spanioli), se ajuta, se cunosc cate un oras intreg unii cu altii si daca unul dispare se targe alarma si este cautat si ajutat.
Esticii sunt si ei (sau erau pana mai ieri) sociali, vecinii se stiau intre ei, se sunau, copiii se mai cresteau in comun, se ajutau.
Aici, in virtutea obisnuintei noastre romanesti (care la biserica se mai pastreaza, copiii sunt ai nostri, si ne ocupam in comun de ei), am facut greseala sa ma apropii de copii ai lor, sa le aranjez o caciulita cazuta pe ochi (aici parintii nu sunt asa grijulii si atenti, ci e mate libertinism in educatie si purtare cu copiii) si am fost atat de urat certata, de parca cine stie ce rau vrusesem sa comit. Eu iubesc copiii si culmea...si ei pe mine. Se apropie, imi vorbesc, rad cu gura pana la urechi etc.
De atunci am hotarat sa nu ma mai ating de vreun copil. Nici baby-sitting. Nimic.
Pe de o parte inteleg o anumita teama, dar o vad si exagerata. Adica eu ziceam ca mai vezi omul si il mai canteresti. Nu toti sunt raufactori, sau arata in acest fel. Poate gresesc.
In fine aici: fiecare pentru el.

[sophia]

Eu am plecat din tara si din cauza de oameni, de anumite dezamgiri.
Ziceam ca am sa ma apropii mai bine de straini si daca ei ma ranesc, macar nu sufar, ca nu sunt ai mei. Si asa este.
Totusi in izolarea si suferinta celor din diaspora am crezut ca este mai multa dorinta de intrajutorare si socializare, asa in felul nostru.
Daca pe straini nu stim sa-i abordam, macr pe ai nostri.
Am si prieteni localnici, dar zic eu ca sunt lucruri diferite.
Am auzit opinii de felul: ce-ti trebuie romani si in afara? dar si de felul: unii de ai tai te ajuta, tin cu tine, ai o comunicare, o usa deschisa.
Depinde si de la caz la caz. Sunt dintre cei care s-au aranjat deja bine, au situatie buna, prieteni, colegi de serviciu, bani, socializare in alt mod. Acestia nu mai au nevoie de comunitate romaneasca. Uita/fug si de limba, de oameni, de tot ce este legat de tara.
Sunt si dintre cei care (inca) n-au reusit, sau au greutati de toate felurile, care se simt singuri, nu s-au integrat din anumite puncte de vedere, nu au posibilitati materiale si care tind spre comunitate, spre biserica romaneasca, pentru ca sunt tristi si singuri. Nu uita limba, mai incearca sa socializeze.
Incerc sa ii incurajez putin si sa-i adun intr-un grup si in afara bisericii, in care sa isi mai redescopere zambetul si bucuria.
Este insa f.greu pentru ca...nu stiu de ce? Nu se misca, le e teama?
Exista doua aspecte care am observat ca-i sperie: 1. banii (da cum facem daca n-avem bani), 2. da, in afara bisericii? si daca parintele nu e cu noi (pai daca el inca are temerile lui si daca nu este "tatal" nostru pe pamant care "sa ne dea voie" (doamne, ca doar nu vroiam sa fac ceva impotriva lui Dumnezeu).

E tot mai multa teama, reticenta, nesiguranta.

[anna21]

În prealabil postat de sophia

Aici, in virtutea obisnuintei noastre romanesti (care la biserica se mai pastreaza, copiii sunt ai nostri, si ne ocupam in comun de ei), am facut greseala sa ma apropii de copii ai lor, sa le aranjez o caciulita cazuta pe ochi (aici parintii nu sunt asa grijulii si atenti, ci e mate libertinism in educatie si purtare cu copiii) si am fost atat de urat certata, de parca cine stie ce rau vrusesem sa comit. Eu iubesc copiii si culmea...si ei pe mine. Se apropie, imi vorbesc, rad cu gura pana la urechi etc.
De atunci am hotarat sa nu ma mai ating de vreun copil. Nici baby-sitting. Nimic.
Pe de o parte inteleg o anumita teama, dar o vad si exagerata. Adica eu ziceam ca mai vezi omul si il mai canteresti. Nu toti sunt raufactori, sau arata in acest fel. Poate gresesc.
In fine aici: fiecare pentru el.

Nu stiu unde locuiesti. Mesajul tau imi aminteste de ceva ce am vazut cand nu stiam de regula nescrisa: nu atingi copiii altora. Eram cu copilul meu in parc si se juca cu o fetita mai mare decat el. La un moment dat ea a sarit de pe o rampa si nu s-a mai ridicat de pe pamant. Se tavalea de durere in mizerie: isi rupsese piciorul. Am vrut sa ma duc sa o ridic, dar o prietena mi-a suierat "nu te apropia". Am fost uimita: intr-adevar nici un om nu s-a apropiat la mai mult de un pas de fetita. Cineva s-a dus sa o anunte pe mama ei care era pe terenul de sport. Mama a venit si a ridicat-o in brate.
(In Romania nu era asa: mai prindeai si copilul altuia, cand cadea)

[MarinaAlca]

În prealabil postat de anna21

Nu stiu unde locuiesti. Mesajul tau imi aminteste de ceva ce am vazut cand nu stiam de regula nescrisa: nu atingi copiii altora. Eram cu copilul meu in parc si se juca cu o fetita mai mare decat el. La un moment dat ea a sarit de pe o rampa si nu s-a mai ridicat de pe pamant. Se tavalea de durere in mizerie: isi rupsese piciorul. Am vrut sa ma duc sa o ridic, dar o prietena mi-a suierat "nu te apropia". Am fost uimita: intr-adevar nici un om nu s-a apropiat la mai mult de un pas de fetita. Cineva s-a dus sa o anunte pe mama ei care era pe terenul de sport. Mama a venit si a ridicat-o in brate.
(In Romania nu era asa: mai prindeai si copilul altuia, cand cadea)

Aceasta lege "nescrisa" a occidentului e ridicola, absurda si cruda...si totusi ne confruntam cu ea zilnic.. am obosit!!!!!!!

[Fani71]

În prealabil postat de anna21

Nu stiu unde locuiesti. Mesajul tau imi aminteste de ceva ce am vazut cand nu stiam de regula nescrisa: nu atingi copiii altora. Eram cu copilul meu in parc si se juca cu o fetita mai mare decat el. La un moment dat ea a sarit de pe o rampa si nu s-a mai ridicat de pe pamant. Se tavalea de durere in mizerie: isi rupsese piciorul. Am vrut sa ma duc sa o ridic, dar o prietena mi-a suierat "nu te apropia". Am fost uimita: intr-adevar nici un om nu s-a apropiat la mai mult de un pas de fetita. Cineva s-a dus sa o anunte pe mama ei care era pe terenul de sport. Mama a venit si a ridicat-o in brate.
(In Romania nu era asa: mai prindeai si copilul altuia, cand cadea)

Da, sunt exagerati si aici cu atingerea copiilor altora, din cauza pedofiliei de care s-a vorbit atata. ESTE un fel de paranoia.
Ce este trist este ca pedofilia a existat dintotdeauna, dar pe timpuri nu se vorbea despre ea, era tabu. Daca un copil acum 50, 60 de ani spunea ca un unchi i-a facut niste chestii ciudate, nimeni nu il credea.