O spun cu tristețe, dar trebuie s-o spun. Sunt de acord întru totul cu poziția d-lui Pleșu. Și nu cred că opinia dânsului la adresa lui Dan Puric este un atac brutal, ci este o critică de bun simț.
Actorul Puric are carisma de a se lansa în provocarea unui avânt interior aproape irezistibil în ascultătorii săi, care, în loc să deschidă interioritatea, o vrăjește și, pe termen lung, o descumpănește. Viața spirituală nu înseamnă edificare nemijlocită prin intuiții la îndemână și cât mai exaltante, ci înseamnă o critică și, mai ales, o autocritică grea, dureroasă și necruțătoare. Ușurința cu care Puric produce satisfacția aderenței nu poate să nu trezească suspiciuni oricărui om care a trecut măcar o dată-n viața lui prin apropierea lucidității, a dreptei socotințe.
Puric poate fi traversat de dorința sinceră de a mărturisi. Dar ușurința suspectă cu care plonjează în certitudini îl face să fie mai degrabă un poseur. Or, nota histrionică alterează mărturisirea care ar trebui să fie netulburată de teatralitate și spectaculozitate.
La aceste defecte de adresă interioară și de mijloace, actorul Puric are și o serie de idei ce rezonează dubios de bine cu stilul pe care-l utilizează: Neamul, Patria, Ortodoxia etc. etc.. Or, Tradiția nu ține de nici un fel de denominațiune. Cel ce se apropie de Dumnezeu intră în relație cu o asemenea transcendere încât am dubii că mai poate fi numit chiar și ortodox. În Cer nu există etichete confesionale. Cu atât mai puțin rasiale sau naționale. Că în Istorie accesul la Spirit poate fi privilegiat în anumite țări, popoare, paradigme etc. nu înseamnă că celorlalte li s-a blocat de tot și sub orice formă. Să nu uităm că Duhul suflă unde vrea și că Domnul îi poate scoate pe fiii lui Avraam și din pietre.
|