[HoratiuM]

În prealabil postat de Callisto

Pe onoarea mea, toata stima pentru expunerea ta, desi mi-a luat ceva timp sa ma familiarizez cu termenii in acceptiunea pe care le-ai dat-o. Asta ca sa evit confuziile precum cea rezultata din utilizarea termenului "aperceptie". Eu l-am folosit nu in intelegerea lui kantiana, ci in cea data de psihologie care vorbeste de transformarea si asimilarea noilor experiente intr-un nou intreg (cat mai coerent), pe baza datelor mai vechi. Am luat acest sens tocmai pentru ca el nu implica ideea de "constiinta" (de sine, daca mai trebuie adaugat), astfel ca aperceptia devine o facultate mai pasiva decat era la Kant, ceea ce se incadreaza perfect intr-o logica schioapa reductionista. Pentru aceasta pozitie nu conteaza atat de mult principiul de coeziune, (Dawkin nici nu vorbeste atat de mult de logica, cat de "dovezi"), care poate va fi candva descoperit pe o insula, cat faptele mai mult sau mai putin sustinute experimental. Daca noi legam acele experiente noi de cele mai vechi nu se va spune ca o facem in virtutea unei facultati abstracte cu functie de inlantuire (oricum o vom fi numind), ci totul se va rezuma la o reconstructie "sinapsoidala".
Combaterea trebuie avansata in termenii lor, si de aceea pana la urma s-a ajuns la un Wittgenstein care credea ca probleme filosofice se rezuma la limbaj. Sper ca elucidat am intentia mea.

Gasisem intr-o carte ideea ca monistii nu-si dau seama ca vorbesc in termenii dualismului (sau intr-o paradigma platonica) atunci cand se refera la depozite/stocuri cerebrale, simboluri procedurale sau programe computationale incorporate in sistemul nervos, ca urmare a faptului ca ele pot fi intrucatva imitate in spatiul inteligentei artificiale. E vorba intr-adevar de mai multe confuzii conceptuale – in cazul acesta, identitatea e confundata cu similaritati partiale obtinute in laborator. La fel s-a incercat si cu demonstrarea faptului ca si animalele au constiinta de sine pentru ca pot recunoaste si indica in oglinda punctul pictat pe fruntea lor. Asta e behaviorismul...combatut nu foarte cu succes de noi aporturi conceptuale precum „qualia”. Totusi, pentru cei care cred in asemanarile de esenta intre om-animal, este de vazut analitica fenomenologica (care deci nu porneste de la nici o presupozitie de tip transcendental) a Daseinului [o omului, propriu-zis] la Heidegger. L-am amintit pentru ca si tu vorbeai de „diferenta ontologica”. Fiintarea numita om este speciala prin comportamentul ei interogativ vizavi de posibilitatea existentei, a verbului „a fi/ a exista” in genere.
Desigur, Heidegger respinge perspectiva „cogito sum” carteziana in ideea (pe scurt spus) ca omul nu poate fi o fiinta de laborator tocmai pentru ca el este cel ce (se) studiaza. Reduci fiinta umana atunci cand nu o gandesti in plenarul vietuirii ei, ci incerci sa o surprinzi ca pe un obiect de muzeu. Feuerbach sustinea ca singurul adevar al teologiei este antropologia. Dupa un secol, Heidy vine si spune ca omul e mai mult decat antropologie, psihologie sau biologie si asta nepornind deloc de la Dumnezeu si fara sa asume pe parcurs o instanta divina. In alte cuvinte este ceea ce a scris Steinhardt : „ Experienta fizicienilor Michelson si Morley a dovedit in chip hotarat ca dinlauntrul unui sistem inchis nu se pot face observatii asupra miscarilor absolute ale acelui sistem deorece observatorul, aflandu-se si el in interiorul sistemului , e prins, deci antrenat in miscarea absoluta a acestuia. Asadar, nu poate „iesi” dintr-insul ca sa-l observe „din afara” si sa emita constatari obiective cu valoare ne-relativa.” A se tine cont de faptul ca numai materialistii vorbesc de om si de univers ca sistem inchis...
Uite, as vrea sa te intreb ceva pentru care nu am primit o lamurire multumitoare : desi analiza omului in „Fiinta si timp” este de o acuratete execeptionala, cum se face ca nu a vorbit totusi de inclinatia nativa a omului catre „sacru”, nu a considerat-o indeajuns de „fenomenala”?




Explica-mi mai clar, te rog, cum determinabil?

Infinitul potenţial, întrucât e infinit, nu este epuizat niciodată - în acest sens, el este nedeterminat. Dar el poate fi parcurs, chiar dacă neepuizat, la infinit; fiecare nouă etapă sau nou nivel aduce la lumină, la act ceva care era sub umbra privaţiei - cu alte cuvinte, la fiecare pas este determinată, mereu, o parte oarecare din acest infinit potenţial: de aici determinabilitatea lui, faptul că tot mai multe părţi pot fi actualizate, adică pot fi determinate deşi încă nu sunt şi nu vor fi niciodată toate, simultan, precum într-un infinit actual. Infinitul potenţial este, astfel, determinabil în sensul de actualizabil fără încetare. (Mai adaug că ideea progresului ştiinţific fără limită cu care se hrăneşte şi se exaltă paradigma actuală e tocmai această parcurgere infinită, fără oprire a privaţiei determinate sau determinabile.)

Dar eu cred că determinabilitatea potenţei mai survine şi în alt sens. Aceasta deoarece potenţa, posibilul este, în genere, asociat înaintării cantitative (se poate să existe şi potenţe care se actualizează prin schimbări de calitate, dar acestea deja ţin de o superioritate ontologică şi axiologică), adică "infinitului rău", cum îl botezase Hegel. În acest ultim sens, determinabilitatea posibilului ţine de monotonia repetiţiei calitative, de faptul că se înaintează la nesfârşit, ad nauseam, într-un orizont omogen şi singura schimbare este de ordin acumulativ, fără salturi calitative sau relaţionale.

Îţi mulţumesc pentru precizarea terminologică; explicaţia dezvoltată mă ajută mult să înţeleg mai bine evoluţionismul. Mărturisesc că nu eram la curent cu "psihologismul aperceptiv" (sunt intenţionat ironic, vei vedea de ce). Ai subliniat bine că, aş îndrăzni s-o numesc, pseudo-ştiinţa de azi se află în confuzii nu atât terminologice, cât conceptuale. Ceea e şi mai grav. Eu nu înţeleg tocmai bine cum mai poate fi numită a-percepţie o facultate care este tributară unei "experienţe" cumulative, când e clar prin etimonul însuşi că percepţie se referă la faptul că un subiect oarecare e afectat din afara lui de un alt-ceva, pe când în a-percepţie această afectare ţine de un registru intern, dacă nu cumva, în multe cazuri, chiar de autoafectare?? Dar oare merită să ne mirăm de grosolănia conceptuală a acestei paradigme? Care nu l-a asimilat pe Kant?

Încă nu am studiat Wittgenstein şi Heidegger. Din Wittgenstein ştiu doar că el subliniază că semnificaţia se actualizează în uzul limbii, nu derivă din acest uz - ceea ce mi se pare că spui şi tu. În ce-l priveşte pe Heidegger, am avut un contact sumar cu el în facultate şi pot spune că nu am fost de acord cu principiul fundamental de la care pornea: intuiţia; intuiţia postulată în acel "Meinung", acea vizare a intenţionalităţii preluată deja de Husserl şi care a fost depăşită de Hegel în primul capitol din "Fenomenologie...". Dar se află pe lista mea de lucru, oricum.

Nu am înţeles în ce sens ar refuza analitica fenomenologică presupoziţiile transcendentale. Mie mi s-a părut că Heidegger pune foarte bine la lucru datele kantianismului, până şi în cazul categoriilor care sunt, la el, dacă am înţeles bine, existenţialele.

În ce priveşte lipsa referinţei la sacru, nu ştiu ce să spun. Să fie vorba despre o subvertire a ei în angoasa existenţială a Dasein-ului?

Recunosc în exprienţa Michelson-Morley, pe care mi-ai reamintit-o, exact genul de probleme pe care le-am amorsat în ultimele postări.

În sfârşit, aş fi curios să aflu mai multe despre Heidy. E pentru prima oară când aud de el.