Despre creationism, evolutie si design inteligent cu George Coyne si Richard Dawkins

[HoratiuM]

În prealabil postat de topcat

Este un limbaj de popularizare a stiintei si este, intradevar, o consecinta a gindirii noastre cauzale. Dawkins insusi recunoaste ca i se intimpla sa foloseasca inconstient un astfel de limbaj, nestiintific pina la urma, chiar si in discutii cu oameni de stiinta.

Daca ma intreaba un copil: la ce foloseste inima? eu ii raspund: inima pompeaza singele. Ii induc acestuia ideea ca inima are un scop si, mai mult, ca a fost proiectata in mod necesar asa. Uit sa ii mai spun ca exista si vietuitoare fara inima sau fara singe.
Intr-un lant cauzal, este omenesc sa privim la inceputul si la sfirsitul sau si sa concluzionam ca exista un scop.
O lege naturala poate exclude un scop constient.

Excluderea subiectivismului nu e totuna cu excluderea apodicticităţii sau a teleologiei - în acest sens, existenţa unui scop ontologic este de alt ordin decât scopul pe care îl are o fiinţă determinată în acord cu interesele şi gusturile sale mai mult sau mai puţin contingente.

De altfel, în postarea de mai sus există o contradicţie clară de fond când se vorbeşte, pe de o parte, despre o lege (fie ea şi naturală), aşadar, despre un universal care să dea o coerenţă şi o soluţie de continuitate şi de organizare unui multiplu care dezvăluie, astfel, că este traversat de o necesitate internă şi transcendentă contingenţei elementelor sale multiple; pe de altă parte, despre lipsa unei finalităţi ontologice ca lipsă a interiorităţii ontologice a elementelor.

Dar dintr-o strictă juxtapunere aleatorie elementară nu pot fi date structuri de coerenţă. Ci e presupus necritic ca deja dat un şir cauzal nedeterminat prin care elementele juxtapuse, mai întâi, există, al doilea, au anumite proprietăţi, cantităţi şi materii, al treilea, au anumite forme, al patrulea, formele lor le permit juxtapunerea, al cincilea, locul şi poziţia lor reciprocă favorizează posibilitatea acestei juxtapuneri; în sfârşit, al şaselea, este dată posibilitatea juxtapunerii ca atare, în genere.

Această excludere oarbă a principiului raţiunii suficiente din corpusul ştiinţific atunci când vine vorba despre evoluţionism nu poate genera decât contradicţii (în condiţiile în care contradicţia nu e acceptată ca formulă validă de către ştiinţă) şi ridicol pseudoştiinţific.

[Callisto]

În prealabil postat de HoratiuM

Nu experimentul este cel care confirmă realitatea, ci raţiunea sau intelectul (după adâncimea reflecţiei fiecăruia). Pentru că raţiunea sau intelectul sunt cele care confirmă sau infirmă necesitatea şi relevanţa unui experiment, metodologia lui şi cum trebuie să-i interpretăm rezultatele. Intuiţia şi sensibilitatea sunt, în acest sens, secundare faţă de apercepţie şi intelect. E amuzant să mai văd persoane care susţin contrariul la peste două sute de ani de la apariţia "Criticii Raţiunii Pure"..

Total de acord, dar sa nu uitam ca se munceste de zor la psihologia evolutiva, care nu vorbeste in termenii clasici de "ratiune"/"intelect", ci de procese cerebrale create si determinate exact de programul selectiv pe care incearca evolutionistii sa-l dibuie. Cu alte cuvinte, suntem creatii ale unui sistem (in speta, cel darwinist) din interiorul caruia incercam sa-l intelegem cu aparatura astfel capatata(imperfecta...ai vazut ca se afirma ca mintea noastra poate fi parazitata printre altele si de virusi bigoti conducand la un comportament irational al celui infectat, desi nu stim precis care sunt standardele de functionare rationala optima..). In aceste conditii, intr-adevar aperceptia, dar si sensibilitatea primeaza. Desigur, nu ar fi nici o problema daca stiintificii ca Dawkins si-ar asuma numai rolul de observatori ai starilor de fapt.

[Callisto]

În prealabil postat de HoratiuM

Dacă evoluţia nu are necesităţi, cum de mai este pretinsă drept un fenomen ce ar putea fi teoretizat? Teoria este imposibilă fără apodicticitate, fără a şti că ceva are anumite proprietăţi şi nu altele şi, mai ales, de ce le are pe acelea şi nu pe celelalte..

TEORÍE, teorii, s.f. 1. Formă superioară a cunoașterii științifice care mijlocește reflectarea realității. 2. Ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi și concepte care descriu și explică fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene.
Evolutionismul incearca a fi o profetie despre trecut, din moment ce desfasurarea "legilor" ei nu poate fi observata nemijlocit in zilele noastre. Prin urmare, el pretinde ca ne spune de unde venim, nu si incotro mergem. Predictibilitatea evolutionismului d.p.d.v. biologic este nula. Apoi, el presupune niste legi imanente, dar nu are in mana punctele in care acele "legi" s-au manifestat propriu-zis (verigile lipsa, care ar fi trebuit sa fie atatea..). In definitia de mai sus apare si termenul explica, ori evolutionismul doreste umil sa explice "ce" si "cum" (nu ca ar fi reusit), nu si "de ce"-ul (ai vazut ca ai2 a pus la un moment dat sclipitoarea intrebare "de ce trebuie mereu sa fie un <<de ce?>>)

[Callisto]

În prealabil postat de HoratiuM

Argumentul ontologic este dat prin logica transcendentală, nu prin cea formală (fie ea a categoriilor, a propoziţiilor sau a predicatelor etc.). De aceea însăşi încercarea de a-l formaliza este o absurditate şi indică o radicală confuzie, deci neînţelegerea lui.

Mai precizez doar că argumentul e valid, iar critica de tip kantian a acestui argument - singura care merită a fi luată în considerare, chiar dacă repetă greşeala lui Gaunilon în alţi termeni - nu-şi atinge ţinta, fapt pus în lumină de Hegel în primele pagini ale "Ştiinţei logicii".

N-am sa fiu avocatul memoriei mele, pentru ca stiu ca e un caz slab (daca nu pierdut). Vreau sa te intreb doar daca te-ai uitat pe "Modern logic" al lui G. Forbes, din cate imi amintesc acolo se regasea..Forma rationamentului era desigur selectata de autori, insa ca s a nu vorbesc in dodii, poti confirma tu. Si de asemenea, daca in cuvintele mele mai gasesti (si e imposibil sa nu) erori nu ma cruta.

[HoratiuM]

În prealabil postat de Callisto

Total de acord, dar sa nu uitam ca se munceste de zor la psihologia evolutiva, care nu vorbeste in termenii clasici de "ratiune"/"intelect", ci de procese cerebrale create si determinate exact de programul selectiv pe care incearca evolutionistii sa-l dibuie. Cu alte cuvinte, suntem creatii ale unui sistem (in speta, cel darwinist) din interiorul caruia incercam sa-l intelegem cu aparatura astfel capatata(imperfecta...ai vazut ca se afirma ca mintea noastra poate fi parazitata printre altele si de virusi bigoti conducand la un comportament irational al celui infectat, desi nu stim precis care sunt standardele de functionare rationala optima..). In aceste conditii, intr-adevar aperceptia, dar si sensibilitatea primeaza. Desigur, nu ar fi nici o problema daca stiintificii ca Dawkins si-ar asuma numai rolul de observatori ai starilor de fapt.

Înainte de a posta câteva consideraţii în completare la cele ce le-ai arătat, aş vrea o clarificare: ai spus mai sus "In aceste conditii, intr-adevar aperceptia, dar si sensibilitatea primeaza." - nu înţeleg ce vrei să spui; apercepţia este conştiinţa deci partea spontană, activă, liberă (cu anumite limite, totuşi) a fiinţei noastre; sensibilitatea este partea noastră pasivă, nespontană. De aceea, propoziţia mi se pare niţeluş contradictorie.

Acum, da, ştiu, ai dreptate, cunosc şi eu teoriile de tip Gilbert Ryle sau Daniel Dennett în care se încearcă dinamitarea chiar şi a dualismului cognitivist care mai păstrează ceea ce eu numesc diferenţiere ontologică, tocmai pentru a colapsa fiinţa umană în concepţia unei stări de nedivizare în care ar fi nemijlocit traversată de Real, fără posibilitatea unui recul reflexiv care să ţină de subiectivare şi recunoaşterea prezenţei în ea a ceva din afara naturii. Psihanaliza freudian-lacaniană, de pildă, este unul dintre bastioanele care luptă din greu împotriva acestei paradigme moniste. Nu le lipsesc deloc argumentele, ci partenerii de dialog.

La rândul meu, îmi petrec o bună parte din timp studiind filosofia idealistă germană pentru a găsi contraargumente la acest monism pozitivist extrem de periculos. În genere, aş anticipa prin a spune că acest gen de poziţie este o consecinţă a unei grave neînţelegeri a relaţiei dintre principiile fundamentale ale identităţii şi diferenţei, ale continuumului şi discretului, ale nemijlocirii şi mijlocirii.

Poate că eşti la curent cu tipul de argument împotriva consistenţei reflexive a conştiinţei noastre care este adus prin postulatul homunculului cu adresare directă cogito-ului şi dubito-ului cartezian. Se spune că diferenţierea dintre aşa-zisul eu şi materie ar fi doar o iluzie căci acceptarea ei duce la următorul, îl voi numi, "şir infinit spart": eu sunt conştient de mine însumi pentru că mă văd pe mine însumi; dar, eu sunt conştient că sunt conştient de mine însumi pentru că mă văd văzându-mă pe mine însumi etc. etc.. Acest regressus ad indefinitum este reprezentat oarecum caricatural prin închipuirea unui fel de om în miniatură care e în capul meu sau în mintea mea şi care îl vede pe cel care sunt eu, cel din realitatea sensibilă; la rândul său, omul miniatural sau homunculul din capul meu, are şi el un homuncul ş.a.m.d..

În acest postulat se încearcă negarea existenţei unui termen final, de exhaustiune reflexivă, deci de reunire în identitate a tuturor palierelor, etajelor de diferenţiere tocmai prin aceea că se constată la fiecare oprire sau determinare cogitativă care ar ţine de un astfel de sfârşit sau de o astfel de împlinire, că se poate merge mai departe, că se poate diferenţia mai departe. Paradoxul care survine aici este faptul că, după ce se neagă orice realitate a diferenţierii sau a realităţii diferenţierii faţă de materie şi se proclamă monismul material, numita conştiinţă este împinsă, cum ai spus, în zona programelor cibernetice în care este întotdeauna vorba despre o multiplicare nereflexivă, deci neexhaustivă a planurilor de realitate: o pluralitate de termeni este corelată regulilor mecanice de agregare ale unui sistem în care există o multitudine de planuri sau paliere operaţionale ce acţionează mecanic, nereflexiv (software-ul este tot un sistem mecanic pentru că este lipsit de ştiinţa faptului că este el însuşi) şi care se raportează la un nivel de bază ce ţine de impulsiile electronice ale echipamentului hardware. În acest fel, se crede că orice multiplicare infinită a nivelelor software nu e altceva decât o multiplicare de planuri tipizate şi paratactice - adică lipsite de o unificare pe interior, de o coerenţă diferită de cea a manifestării fenomenale a materiei. Exterioritatea, indiferenţa juxtapusă a termenilor de bază ai materiei e considerată drept model nominalist pentru orice diferenţiere faţă de acest plan, diferenţiere care ar fi lipsită de dimensiunea semantică şi ar fi decompozabilă întotdeauna la nivele considerate inferioare.

Regresul la infinit se arată în momentul în care vedem că materia însăşi e decompozabilă la infinit, de unde iluzia că nu ar exista un termen în care unul şi multiplul să coincidă (această poziţie nu e păstrată de toţi reducţioniştii de acest tip; am întâlnit şi oameni care spun că, pe fond, în materia însăşi e de întâlnit această coincidenţă şi, atunci, nu ar exista decât iluzia acestei descompuneri, materia fiind, în ultimă instanţă, situsul întregului Real: cu toate acestea, tot la "cibernetica apercepţiei" ajung şi ei căci, şi dacă materia e considerată drept de sine stătătoare, juxtapunerea sau exterioritatea termenilor săi de bază se menţine ca evidenţă şi atunci ea devine postulat fundamental).

La o astfel de poziţie există însă o replică suficientă şi totală care spune: nu putem avea un şir spart de sine stătător, căci, privind ansamblul şirului, palierele nu au decât o actualitate determinată care, deci, nu se poate extinde pentru întregul şir, ci e nevoie de o actualitate nedeterminată care să coaguleze şirul; apoi, privind local, la interstiţiul a cel puţin două paliere, de vreme ce diferenţa dintre un palier şi altul înseamnă sfârşitul aceluia, dacă se trece la următorul, este în mod evident nevoie de un termen median transcendent sau de altă calitate decât termenii între care se face trecerea pentru ca aceasta din urmă să aibă loc.

De altfel, problema nu e nouă în filosofie, ci o cunoaştem deja de la Aristotel care adusese iniţial împotriva ideilor platoniciene celebrul "argument al celui de-al treilea om" (între sensibile şi Ideea lor e nevoie de o mijlocire care să le adecveze, căci ele sunt eterogene; dar, cum orice unitate e dată prin Idei, rezultă că e nevoie de un alt palier de Idei care să medieze între primul palier de Idei şi sensibilele subsumate etc. etc. la infinit).

Dacă privim mai bine problema ne dăm seama că paradigma "şirului spart" (evoluţionismul este, la rândul său, unul dintre bastioanele acesteia) suferă de un radical agramatism în stăpânirea conceptelor filosofice cu privire la infinit şi cazurile sale. Căci "şirul spart" ţine de ceea ce tradiţia filosofică a numit "infinitul posibil sau potenţial" (nihil privativum) şi care e definit de o privaţie fundamentală a unei cuprinderi exhaustive a întregului său orizont, întrucât lasă mereu un rest nedeterminat, dar determinabil.

Împotriva acestui tip de infinit potenţial filosofia idealistă, respectiv teologia, susţin existenţa unui Infinit Absolut Actual care, aşadar, este "încheiat" sau întreg, fiind, simultan, nedeterminat, necuprins într-o limitare oarecare: ne putem reprezenta acest Absolut gândind un infinit potenţial care a fost actualizat global, fără rest în infinitul său, fără ca aceasta să însemne limitarea sau determinarea lui; ceea ce duce la faptul că el este inepuizabil, pe de o parte, pe de alta, oricare parte a lui, în extensiune sau în intensiune, este pur identică întregului şi, nu în ultimul rând, el este absolut divizat, dar unificat tocmai în această divizare sau diferenţiere absolută în mod exhaustiv. (Ştiu, gândirea se simte violată de atari concepte; dar nu există gândire matură şi ultimă în aceste chestiuni fără aprehendarea corectă a acestor concepte, oricât de greu ne este să ne obişnuim cu ele.)

Probleme de acest tip apar, de pildă, în ideea trecerii la limită din "Analogiile experienţei" la Kant (Analitica transcendentală) unde filosoful de la Königsberg arată că orice senzaţie a noastră e o sumă, o unificare sintetică de multipli, deci de diferenţieri, iar noi nu putem cunoaşte originea manifestării acestor senzaţii căci reducţia analitică a diversului oricăreia dintre ele pentru a-i dibui originea, rădăcina transcendentală ne-ar pune doar în posesia unui neant, a unei intuiţii oarbe a nimicului. În acest fel, noi nu putem şti cum are loc "izbucnirea" primă, originară a manifestului unei senzaţii ca atare căci atunci am vedea constituirea ei pură prin trecerea la limită a ceea ce este 1. diferenţierea originarului, 2. trecerea la limită a unificării acelei diferenţieri date. Ştim bine că aceste probleme stau la fundamentele matematicii unde odată cu G. Cantor s-a intrat în chestiunea trecerii la limită a numerelor (una dintre problemele cele mai grele ale matematicii este trecerea de la un număr la altul, să zicem de la 0 la 1 tocmai pentru că parcursul este infinit divizibil - recunoaştem aici gândirea eleată cu paradoxurile mişcării, "Ahile şi broasca ţestoasă" etc. pe care un Dawkins le dă la o parte în "The God Delusion" cu neglijenţa şi siguranţa celui care este satisfăcut de propria prostie).

[HoratiuM]

În prealabil postat de Callisto

Total de acord, dar sa nu uitam ca se munceste de zor la psihologia evolutiva....

.... (continuare)

Acum să revenim la chestiunea privitoare la diferenţiere şi exhaustiune în conştiinţă.

Pentru că Infinitul Actual (cel Absolut; vezi că există şi infinit actual determinat - apropo de Cantor care îl defineşte riguros matematic pentru prima oară după ce îi preia ideea din angelologia lui Toma d'Aquino şi din conceptul de infinit în gen din "Etica" lui Spinoza) dă prin ideea de plinire, de exhaustiune, deci de încheiere totală sau, ca să fiu mai clar, de Totalitate absolută, iluzia celor care nu meditează îndeajuns asupra conceptului că un astfel de Infinit ar fi, de fapt, o determinare de tip imanent sau monist, deci o coagulare absolut nediferenţiată. Motiv pentru care aici survine celălalt aspect al "şirului spart" (infinitul potenţial): completa relativitate, deci neexhaustiune prin suprimarea referinţei ireductibilităţii, a oricărui palier al şirului, adică nominalismul pur al fiecărui moment din tot acest multiplu hemoragic. Singularizarea momentelor şirului este, vedem bine, contradictorie cu ideea monistă de la început: complet singular înseamnă complet diferenţiat de orice altceva. Or, monismul din debut respinge tocmai diferenţierea, fie că ţine de ideea multiplului, fie că de cea a dualismului, pentru a postula o indiferenţă pură. Aici vedem câtă dreptate avea Hegel când vorbea în Prefaţa de la „Fenomenologia Spiritului” despre faptul că radicala nediferenţiere, adică imediatul sau nemijlocitul pur, fără urmă de multiplu, este diferenţiere pură în sine prin tocmai această imediateţe.

Marile probleme sunt, aşadar, că:

1. niciodată conştiinţa nu este o divizare sau o diferenţiere nominală, exclusivă, reificată astfel încât momentele diferenţierii să fie distincte material unele de altele - postulatul homunculului asta vizualizează: un termen complet şi exclusiv despărţit de celălalt ca momente ale cogitaţiei. Ci conştiinţa este o paradoxală concidenţă potenţial infinită a identităţii şi diferenţierii: identitatea vine din aceea că există un termen final, o exhaustiune ce ţine de infinitul actual al cogitaţiei, şi acest punct de exhaustiune este punctul arhimedic al reflecţiei noastre; dar acest punct arhimedic ne este dat, ne găseşte, nu ni-l dăm noi şi nici nu îl găsim noi - asta aduce cu sine diferenţa "la fel de" absolută faţă de fiecare moment determinat din conţinutul cogitaţiei. Faptul că noi nu suntem în punctul exhaustiunii ne dă parcursul potenţial; şi faptul că, paradoxal, acest capăt e cel care ne instituie şi cu care, în mod straniu, ne identificăm ne face să avem actualitatea mereu determinabilă, deşi niciodată determinată până la capăt, a conştiinţei noastre.

2. Infinitul Absolut este apodictic şi ireductibil - adică el nu înseamnă determinare (aici e de găsit una dintre confuziile grosolane de tip Hume, Russell sau Dawkins care îşi pun, cu toţii, întrebarea stupidă şi agramată filosofic: "Cine l-a creat pe Dumnezeu?" (sic!); sau inconştienţa cu care acelaşi Dawkins ne arată că nu a făcut o minimă reducţie fenomenologică spunând: "Cu toţii suntem atei în privinţa unui zeu sau altul. Ateismul ca atare nu face decât să meargă cu un zeu mai departe").

3. Infinitul Absolut presupune identitatea cu propria negaţie prin chiar "definiţia" Lui. O Identitate absolută nu poate fi pusă decât ca unificare şi interiorizare a unui Multiplu absolut: în istoria revelaţiilor şi sistemelor metafizice speculative sau religioase există doar o singură articulare riguroasă a acestei antinomii - cea formulată în 325 la Niceea în conceptul Trinităţii. Şi anume, se spune că Dumnezeu Îşi conţine Propria Alteritate sau Propria Limită prin Sine, fiind chiar El Însuşi în mod real diferit de Sine şi în mod real identic cu Această Diferenţă, adică fiind El Însuşi Diferenţa (Tatăl, Fiul şi Duhul pot fi, pentru o uşurare a reprezentării, numiţi ca Identitatea absolută şi reală - Duhul - a Identităţii originare nemijlocite - Tatăl - cu Diferenţa ei absolută şi nemijlocită - Fiul).

Mă opresc aici. Cred că am mers deja suficient de departe.

[HoratiuM]

În prealabil postat de Callisto

TEORÍE, teorii, s.f. 1. Formă superioară a cunoașterii științifice care mijlocește reflectarea realității. 2. Ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi și concepte care descriu și explică fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene.
Evolutionismul incearca a fi o profetie despre trecut, din moment ce desfasurarea "legilor" ei nu poate fi observata nemijlocit in zilele noastre. Prin urmare, el pretinde ca ne spune de unde venim, nu si incotro mergem. Predictibilitatea evolutionismului d.p.d.v. biologic este nula. Apoi, el presupune niste legi imanente, dar nu are in mana punctele in care acele "legi" s-au manifestat propriu-zis (verigile lipsa, care ar fi trebuit sa fie atatea..). In definitia de mai sus apare si termenul explica, ori evolutionismul doreste umil sa explice "ce" si "cum" (nu ca ar fi reusit), nu si "de ce"-ul (ai vazut ca ai2 a pus la un moment dat sclipitoarea intrebare "de ce trebuie mereu sa fie un <<de ce?>>)

Mă tem că evoluţioniştii susţin că posedă fosilele tranziţionale (de văzut şi http://www.talkorigins.org/faqs/faq-transitional.html). Problema însă rămâne faptul că, aşa cum am spus, teoria este cea care hotărăşte ce e fenomen şi ce nu, cum poate avea loc observarea şi experimentarea lui şi cum se interpretează el. Iar la capitolul teorie, evoluţionismul are deficienţe grave, dar subtile, de multe ori, reuşind să păcălească gândirea printr-o insuficientă critică a premiselor.

În ce priveşte actualitatea evoluţiei, aici e o mare contradicţie înăuntrul doctrinei evoluţiei înseşi. Unii spun că evoluţia s-a petrecut odată, ea nu mai poate fi observată azi căci azi există doar animale moderne (vezi ce răspunde însuşi Dawkins aici: http://www.youtube.com/watch?v=zaKryi3605g).

Alţii se străduiesc să ne convingă nici mai mult nici mai puţin de actualitatea evoluţiei, ea având, aşadar, loc astăzi, sub ochii noştri (un exemplu poate fi vizionat aici: http://www.youtube.com/watch?v=ffrnS7AJDrs - de remarcat "flexibilitatea", adică imprecizia conceptului de "specie" termenul fiind folosit când pentru toate salamandrele, când pentru câte una dintre familiile, rasele, subspeciile sau ce or fi fiind animalele prezentate).

[HoratiuM]

În prealabil postat de Callisto

N-am sa fiu avocatul memoriei mele, pentru ca stiu ca e un caz slab (daca nu pierdut). Vreau sa te intreb doar daca te-ai uitat pe "Modern logic" al lui G. Forbes, din cate imi amintesc acolo se regasea..Forma rationamentului era desigur selectata de autori, insa ca s a nu vorbesc in dodii, poti confirma tu. Si de asemenea, daca in cuvintele mele mai gasesti (si e imposibil sa nu) erori nu ma cruta.

Nu m-am uitat la cartea citată de tine. Nu o cunosc.

Dar rămâne faptul că, sub raportul logicii formale, argumentul ontologic nu poate fi decât un paralogism al tautologiei. Pentru a-l înţelege, e nevoie de o analitică a semanticii conceptelor de infinit, determinat, actual, potenţial, mijlocit, nemijlocit etc. etc.. E ceea ce am încercat să fac mai sus.

Argumentul ontologic e valid nu prin aceea că NOI gândim sau imaginăm sau avem reprezentarea unei Fiinţe perfecte. Ci pentru că reducţia fenomenologică ne pune în posesia ideii Absolutului în care pozitivul şi negativul ontologic coincid absolut. Iar datorită acestei coincidenţe, ireductibilitatea Absolutului e pusă prin aceea că, el conţinându-şi negativul, nu are o anterioritate diferită de sine, "înainte" de el însuşi fiind doar el însuşi.

Şi dacă facem nu o reducţie fenomenologică, ci una ontologică şi ajungem la postularea ireductibilă a unui Neant pur ca origine, meditaţia asupra a ceea ce exhaustiunea Neantului implică, ne pune tot în posesia Identităţii absolute - cum spuneam, Fiinţa şi negativul Ei sunt una în Absolut.

[Callisto]

Pe onoarea mea, toata stima pentru expunerea ta, desi mi-a luat ceva timp sa ma familiarizez cu termenii in acceptiunea pe care le-ai dat-o. Asta ca sa evit confuziile precum cea rezultata din utilizarea termenului "aperceptie". Eu l-am folosit nu in intelegerea lui kantiana, ci in cea data de psihologie care vorbeste de transformarea si asimilarea noilor experiente intr-un nou intreg (cat mai coerent), pe baza datelor mai vechi. Am luat acest sens tocmai pentru ca el nu implica ideea de "constiinta" (de sine, daca mai trebuie adaugat), astfel ca aperceptia devine o facultate mai pasiva decat era la Kant, ceea ce se incadreaza perfect intr-o logica schioapa reductionista. Pentru aceasta pozitie nu conteaza atat de mult principiul de coeziune, (Dawkin nici nu vorbeste atat de mult de logica, cat de "dovezi"), care poate va fi candva descoperit pe o insula, cat faptele mai mult sau mai putin sustinute experimental. Daca noi legam acele experiente noi de cele mai vechi nu se va spune ca o facem in virtutea unei facultati abstracte cu functie de inlantuire (oricum o vom fi numind), ci totul se va rezuma la o reconstructie "sinapsoidala".
Combaterea trebuie avansata in termenii lor, si de aceea pana la urma s-a ajuns la un Wittgenstein care credea ca probleme filosofice se rezuma la limbaj. Sper ca elucidat am intentia mea.

Gasisem intr-o carte ideea ca monistii nu-si dau seama ca vorbesc in termenii dualismului (sau intr-o paradigma platonica) atunci cand se refera la depozite/stocuri cerebrale, simboluri procedurale sau programe computationale incorporate in sistemul nervos, ca urmare a faptului ca ele pot fi intrucatva imitate in spatiul inteligentei artificiale. E vorba intr-adevar de mai multe confuzii conceptuale – in cazul acesta, identitatea e confundata cu similaritati partiale obtinute in laborator. La fel s-a incercat si cu demonstrarea faptului ca si animalele au constiinta de sine pentru ca pot recunoaste si indica in oglinda punctul pictat pe fruntea lor. Asta e behaviorismul...combatut nu foarte cu succes de noi aporturi conceptuale precum „qualia”. Totusi, pentru cei care cred in asemanarile de esenta intre om-animal, este de vazut analitica fenomenologica (care deci nu porneste de la nici o presupozitie de tip transcendental) a Daseinului [o omului, propriu-zis] la Heidegger. L-am amintit pentru ca si tu vorbeai de „diferenta ontologica”. Fiintarea numita om este speciala prin comportamentul ei interogativ vizavi de posibilitatea existentei, a verbului „a fi/ a exista” in genere.
Desigur, Heidegger respinge perspectiva „cogito sum” carteziana in ideea (pe scurt spus) ca omul nu poate fi o fiinta de laborator tocmai pentru ca el este cel ce (se) studiaza. Reduci fiinta umana atunci cand nu o gandesti in plenarul vietuirii ei, ci incerci sa o surprinzi ca pe un obiect de muzeu. Feuerbach sustinea ca singurul adevar al teologiei este antropologia. Dupa un secol, Heidy vine si spune ca omul e mai mult decat antropologie, psihologie sau biologie si asta nepornind deloc de la Dumnezeu si fara sa asume pe parcurs o instanta divina. In alte cuvinte este ceea ce a scris Steinhardt : „ Experienta fizicienilor Michelson si Morley a dovedit in chip hotarat ca dinlauntrul unui sistem inchis nu se pot face observatii asupra miscarilor absolute ale acelui sistem deorece observatorul, aflandu-se si el in interiorul sistemului , e prins, deci antrenat in miscarea absoluta a acestuia. Asadar, nu poate „iesi” dintr-insul ca sa-l observe „din afara” si sa emita constatari obiective cu valoare ne-relativa.” A se tine cont de faptul ca numai materialistii vorbesc de om si de univers ca sistem inchis...
Uite, as vrea sa te intreb ceva pentru care nu am primit o lamurire multumitoare : desi analiza omului in „Fiinta si timp” este de o acuratete execeptionala, cum se face ca nu a vorbit totusi de inclinatia nativa a omului catre „sacru”, nu a considerat-o indeajuns de „fenomenala”?

În prealabil postat de HoratiuM

Dacă privim mai bine problema ne dăm seama că paradigma "şirului spart" (evoluţionismul este, la rândul său, unul dintre bastioanele acesteia) suferă de un radical agramatism în stăpânirea conceptelor filosofice cu privire la infinit şi cazurile sale. Căci "şirul spart" ţine de ceea ce tradiţia filosofică a numit "infinitul posibil sau potenţial" (nihil privativum) şi care e definit de o privaţie fundamentală a unei cuprinderi exhaustive a întregului său orizont, întrucât lasă mereu un rest nedeterminat, dar determinabil..

Explica-mi mai clar, te rog, cum determinabil?

[Callisto]

În prealabil postat de HoratiuM

.... (continuare)

Pentru că Infinitul Actual (cel Absolut; vezi că există şi infinit actual determinat - apropo de Cantor care îl defineşte riguros matematic pentru prima oară după ce îi preia ideea din angelologia lui Toma d'Aquino şi din conceptul de infinit în gen din "Etica" lui Spinoza) dă prin ideea de plinire, de exhaustiune, deci de încheiere totală sau, ca să fiu mai clar, de Totalitate absolută, iluzia celor care nu meditează îndeajuns asupra conceptului că un astfel de Infinit ar fi, de fapt, o determinare de tip imanent sau monist, deci o coagulare absolut nediferenţiată. Motiv pentru care aici survine celălalt aspect al "şirului spart" (infinitul potenţial): completa relativitate, deci neexhaustiune prin suprimarea referinţei ireductibilităţii, a oricărui palier al şirului, adică nominalismul pur al fiecărui moment din tot acest multiplu hemoragic. Singularizarea momentelor şirului este, vedem bine, contradictorie cu ideea monistă de la început: complet singular înseamnă complet diferenţiat de orice altceva. Or, monismul din debut respinge tocmai diferenţierea, fie că ţine de ideea multiplului, fie că de cea a dualismului, pentru a postula o indiferenţă pură. Aici vedem câtă dreptate avea Hegel când vorbea în Prefaţa de la „Fenomenologia Spiritului” despre faptul că radicala nediferenţiere, adică imediatul sau nemijlocitul pur, fără urmă de multiplu, este diferenţiere pură în sine prin tocmai această imediateţe..

Ma zbat intr-o confuzie : infinitul matematic este oricand accesibil noua, in sensul ca il putem utiliza, dar el nu este propriu-zis determinat...

Apoi, da, ideea de juxtapunere cred ca a fost demontata la nivel lingvistic de teoria jocurilor de limbaj a lui Wittgenstein, de unde reiese importanta contextului, deci a unei semantici care nu trebuie neaparat sa fie verbalizata, dar e mereu cel putin presupusa. Vastitatea de asumptii moderne care se vor in raspar cu Adevarul revelat nu se poate referi decat la un univers disparat.

In sfarsit, in filmuletul cu salamandre imi pare ca se vorbeste pur si simplu despre eventuale variatii ale speciilor, la fel cum un soricar se deosebeste atat prin aspect, cat si prin tendintele de comportament de un caine ciobanesc. Apoi, se arata un hibrid care nefiind prea bine adaptata la mediu "e foarte posibil sa dispara", in ciuda faptului ca a supravietuit la fel de mult precum celelalte doua tipuri de salamndre. De observat ca salamandra portocalie se foloseste tot de un miraj coloristic, nu a devenit o specie noua de animal otravitor.