Citat:
În prealabil postat de costel
Astazi, avem tendinta de a manca singuri. Am renuntat demult la bucuria comuniunii meselor de grup. Ne mai raman doar filele de literatura, care surprind fragmente din cina unei familii de tarani romani: "Cat ieseau din iarna si pana aproape de sfantul Niculaie, Morometii mancau afara in tinda la o masa joasa si rotunda, asezati in jurul ei pe niste scaunele cat palma. Fara sa se stie cand, copiii se asezasera cu vremea unul langa altul, dupa fire si neam. Cei trei frati vitregi, Paraschiv, Nila si Achim, stateau spre partea din afara a tindei, ca si cand ar fi fost gata in orice clipa sa se scoale de la masa si sa plece afara. De cealalta parte a mesei, langa vatra, jumatate intoarsa spre strachinile si oalele cu mancare de pe foc, statea totdeauna Catrina Moromete, mama vitrega a celor trei frati, iar langa ea ii avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca si pe Tita, copii facuti cu Moromete... Moromete statea parca deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odai, de pe care el stapanea cu privirea pe fiecare. Toti ceilalti stateau umar langa umar, inghesuiti, masa fiind prea mica. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui casatorii, desi numarul copiilor crescuse. El sedea bine pe pragul lui, putea sa se miste in voie si de altfel nimanui nu-i trecuse prin cap ca, ar fi bine sa se schimbe masa aceea joasa si plina de arsurile de la tigaie". (Morometii, Marin Preda)
|
Pai bine, Costel, tocmai pe morometi ii alegi ca exemplu al comuniunii de familie? ;-)
Daca imi poti zice unul din ei care il iubea pe celalalt - sotia sotul, invers, fratii intre ei ... este un contraexemplu ce spui tu aici.
Deci, sa nu idealizam obiceiurile traditionale de a lua masa impreuna. Ele sunt bune, dar nu in mod absolut, ca orice pe lumea asta.
Si eu am apreciat, am avut parte, apreciez si am parte de aceste momente, dar ceva ma deranjeaza in idealizarea lor. Masa poate fi, in unele familii, si prilej de dominare a unora asupra altora, de manifestare a urii, a neintelegerii etc. Am vazut un film facut dupa un autor clasic (am uitat cine), in care era vorba de o mama care isi ura copiii (si reciproc, apoi), si care isi manifesta ura cel mai bine la masa, obligatoriu comuna.
Asa ca mie nu mi s epare de loc naiv ce scrie Andrusca. Din ce scrie ea, se vede ca a avut parte de o copilarie fericita, multa dragoste, mult respect. Si astea isi gasesc intotdeauna calea de manifestare, in timpul si in afara mesei comune.