[lareine]

Buna ziua,
Marturisesc ca m-am inregistrat pe acest forum pentru ca am citit threadul si m-a impresionat si intristat situatia Anei. Din pacate nu am cum sa o ajut, as vrea doar sa spun ca sfatul pe care i l-au dat alti (de fapt alte) utilizatori, acela de a-si face sotul gelos, de a-l face sa inteleaga ca sunt si altii interesati de ea si prin aceasta sa il atraga, nu mi se pare un sfat folositor intr-o relatie care se presupune ca s-a intemeiat pe dragoste si incredere. Acum este poate prea tarziu pentru strategii, dar scriu randurile acestea pentru ca stiu ca e o conceptie cumva "incetatenita" ca barbatii isi doresc altceva cand stiu ca femeia lor e doar a lor, ca un bibelou de pus in raft, ce nu mai reprezinta nici o provocare pentru ei. Dar a apela la 'terti', a cocheta (si poate, a-i face indirect, pe altii sa sufere, daca sunt atinsi de aceasta cochetarie) pentru a atrage atentia partenerului de viata mi se pare.. o tehnica nedemna, care mai mult strica decat repara si care lasa la sfarsit un gust amar tuturor celor implicati. (Am putea lua in calcul si faptul ca a te face "ispititoare" pentru altii e un pacat in sine, niciodata nu stii in ce fel atitudinea, comportamentul si aspectul tau pot subjuga pe cineva, chiar daca intentia reala nu a fost asta, si "vai de cel prin care vine ispita". Dar nu vreau sa bat apa in piua pe tema pacatului acum.)

Insa e foarte trist, o nefericita glorie cand stii ca, pentru a-ti tine barbatul langa tine, trebuie sa apelezi la tot felul de tertipuri si sa joci teatru, ca e nevoie sa il manipulezi in fel constient, ca niciodata nu te poti "odihni" in el si el in tine, lasand garda jos. E trist si obositor si cred ca daca se ajunge la asa ceva, acolo s-ar putea sa nu mai fie dragoste.

Poti provoca omul de langa tine si altfel. E adevarat ca avem nevoie de spatiu si timp pentru noi insine si un spirit de joaca, de impartasire a lucrurilor frumoase si interesante din viata (carti, poate muzica, unele excursii in aer liber, fotografie) nu vatama sufletul si pot aduce multa bucurie celor doi. Pe mine m-a impresonat mult un fragment din vechiul testament, din pacate nu ma ajuta memoria sa il citez exact, in care unul din patriarhi si sotia sa au ajuns intr-un regat si, ca sa nu starneasca gelozia regelui, au spus ca sunt frati, nu un cuplu. Si intr-o zi i-a vazut regele jucandu-se (si lasand la o parte faptul ca era sa se termine prost, din cauza ca el intr-adevar a poftit-o pe femeie), asta mi-a placut foarte mult. Ca poti fi sot si sotie si inca te mai joci, mai zburzi, mai ai ceva din energia si neastamparul copilariei si celalalt ti-e si prieten, tovaras de experiente pe calea asta ce v-ati ales-o impreuna.

La fel de adevarat este ca uneori, cu slabiciunea noastra si tendinta de a fi dependenti de celelalt, il putem apasa si obosi. Eu cred ca putem fi individualitati distincte chiar si cand suntem unii ai altora. Putem avea ganduri, dorinte, aspiratii, "personalitate", putem trai si fara a ne sprijini in permanenta cu capul pe umarul celuilalt. Pana la urma, ceea ce ne atrage la o persoana nu e doar fizicul, nu e nici faptul ca aceea mai e curtata de inca trei pretendenti (asta mai curand ne-ar putea stanjeni)- ci e un anume fel de a trai si de a interactiona cu mediul si cu ceilalti oameni, care-i profund diferit de al nostru si pe care nu ar trebui sa ne amagim ca il vom stapani vreodata sau ca il vom putea epuiza, ca pe o jucarie pe care am intors-o pe toate partile, ne-am prins cum functioneaza si acum o putem arunca intr-un colt.

Iar din cealalta parte, a celui care se plictiseste si isi cauta distractia in alta parte - sa nu uitam ca dragoste cu de-a sila nu se poate; ca daca Dumnezeu iti da un partener de viata si ingaduie sa va cununati, trebuie sa si vrei sa aperi ceea ce ai primit in dar; daca lucrurile incep sa scartaie, trebuie sa si vrei sa le indrepti, altfel nimeni nu va putea face nimic, nimeni nu se poate atinge de libertatea ta. Dar stim cu totii, si in special eu, pentru ca am facut asta, chiar daca nu am ajuns pana acolo sa insel fizic, ca uneori e aproape imposibil sa vrei sa repari, te complaci intr-un soi de deznadejde cautata ("oricum nu o sa mearga, nu are rost sa mai incercam, mai bine imi vad de viata") care iti indreptateste demersurile egoiste si te face orb si surd la nevoile si suferintele celui de langa tine (pe care, in fond, tu i le provoci).

Imi cer scuze pentru lungimea textului, daca am suparat, smintit sau invatat la rau pe careva.