Citat:
În prealabil postat de Fani71
Eu cred ca prin insusi faptul ca Hristos ne-a primit, prin botez, mirungere si euharistie, suntem sfintiti, chiar daca nu am ajuns la nievel personal prea sus, 'inca'. Trebuie cred sa fim constenti de asta cu bucurie (cum zicea Noesisaa), cu seninatate, dar si cu smerenie. Constiinta pacatului nu ar trebui sa ne duca la o atitudine negativista, intunecata. Ar trebui sa primim darul libertatii chiar daca nu-l meritam.
Este adevarat ca exista mari sfinti care isi plangeau mereu pacatele. Dar erau ei feriti de bucurie? Nu prea cred, totusi. Poate ma insel.
(Imi amintesc de povestea din Pateric cu sfantul Antonie (sau altul, nu mai stiu) caruia ii spune Dumnezeu ca este un om mai sfant ca el in lume. Si il trimite la un cizmar, om casatorit si modest, care nu parea sa faca nimic special. Sfantul il iscodeste si pana la urma urmelor acesta ii raspunde: Pai eu stau in usa lucrand si cand trece cineva imi spun: acesta se va mantui, dar eu nu...)
|
Ceea ce citesti iti modifica intotdeauna perceptia realitatii si perceptia sinelui. Este cunoscut ca daca citesti articole medicale incepe sa te doara pe ici pe colo, daca citesti un tratat de psihiatrie te regasesti si acolo..etc.
Omul este foarte permeabil sugestiei. Si nu realizeaza ce se intampla cu el (de aici eficienta mass mediei in formarea opiniilor).
Noi citim despre invatatura bisericii incercand sa ne gasim calea.
Este inevitabil sa nu ajungem sa ne atribuim calitati ale sfintilor. Calitati pe care in realitate NU LE AVEM! Dar in dorinta fierbinte de a deveni asemenea unui sfant, asemenea lui Hristos, in final, incepem sa cautam in noi senzatii, inclinatii, sentimente, trairi de toate felurile..
Se vorbeste despre iubire. Iubirea pe care o traiesc eu este aceeasi cu a unui om care-si dedica toata viata slujirii altuia? Cred ca nu.
Mila, generozitatea, credinta, nadejdea.. sunt ca ale unui sfant? Nu.
Eu cred ca nu cunosc mila, generozitatea, credinta
adevarate. Dar daca mi se cere asa ceva, eu pornesc de la premisa ca le am si le caut in registrul meu de TRAIRI LUMESTI: asta nu, asta nu.. ia stai, asta seamana a mila! etc.
Ca sa nu lungesc povestea.. pe masura ce acumulez informatii despre ceea ce este un crestin adevarat, pot ajunge sa-l mimez eficient si inconstient! Si invatatura ortodoxa: poate fi asimilata ca o lectie. Dar poate ca trairea autentica lipseste. Si eu nici nu stiu! Cat de tragic ar fi!
De aceea cred ca ar trebui sa-mi tin intotdeauna pacatele in fata ochilor.
Nu prea e loc de bucurie, ai dreptate. Poate ca gresesc, dar mi-e teama sa nu ajung sa ma cred crestin adevarat, fara a fi. Ar fi o moarte pt. mine.
(Un semnal de alarma ar fi ca stiu deja prea multe - la nivel pur intelectual- fata de cat traiesc, cata experienta de viata crestina am etc. Cred ca trairea si cunoasterea ar trebui sa decurga una din alta. Iar daca m gandesc la Sf. Maria Egipteanca, femeie necitita care stia Scripturile, este firesc sa dobandim cunoastere prin credinta, nu invers)