Citat:
În prealabil postat de anna21
Ceea ce citesti iti modifica intotdeauna perceptia realitatii si perceptia sinelui. Este cunoscut ca daca citesti articole medicale incepe sa te doara pe ici pe colo, daca citesti un tratat de psihiatrie te regasesti si acolo..etc.
Omul este foarte permeabil sugestiei. Si nu realizeaza ce se intampla cu el (de aici eficienta mass mediei in formarea opiniilor).
Noi citim despre invatatura bisericii incercand sa ne gasim calea.
Este inevitabil sa nu ajungem sa ne atribuim calitati ale sfintilor. Calitati pe care in realitate NU LE AVEM! Dar in dorinta fierbinte de a deveni asemenea unui sfant, asemenea lui Hristos, in final, incepem sa cautam in noi senzatii, inclinatii, sentimente, trairi de toate felurile..
Se vorbeste despre iubire. Iubirea pe care o traiesc eu este aceeasi cu a unui om care-si dedica toata viata slujirii altuia? Cred ca nu.
Mila, generozitatea, credinta, nadejdea.. sunt ca ale unui sfant? Nu.
Eu cred ca nu cunosc mila, generozitatea, credinta adevarate. Dar daca mi se cere asa ceva, eu pornesc de la premisa ca le am si le caut in registrul meu de TRAIRI LUMESTI: asta nu, asta nu.. ia stai, asta seamana a mila! etc.
Ca sa nu lungesc povestea.. pe masura ce acumulez informatii despre ceea ce este un crestin adevarat, pot ajunge sa-l mimez eficient si inconstient! Si invatatura ortodoxa: poate fi asimilata ca o lectie. Dar poate ca trairea autentica lipseste. Si eu nici nu stiu! Cat de tragic ar fi!
De aceea cred ca ar trebui sa-mi tin intotdeauna pacatele in fata ochilor.
Nu prea e loc de bucurie, ai dreptate. Poate ca gresesc, dar mi-e teama sa nu ajung sa ma cred crestin adevarat, fara a fi. Ar fi o moarte pt. mine.
(Un semnal de alarma ar fi ca stiu deja prea multe - la nivel pur intelectual- fata de cat traiesc, cata experienta de viata crestina am etc. Cred ca trairea si cunoasterea ar trebui sa decurga una din alta. Iar daca m gandesc la Sf. Maria Egipteanca, femeie necitita care stia Scripturile, este firesc sa dobandim cunoastere prin credinta, nu invers)
|
Cred ca ai dreptate ca exista pericolul mandriei, adica de a ne considera mai sfinti decat suntem.
De aceea spuneam ca daca raspundem pozitiv la intrebarea daca avem dragoste in sensul dumnezeiesc, inseamna ca nu avem...
Nu foloseste sa incercam sa vedem cat de sfinti am ajuns. Foloseste mai mult, bineinteles, sa vedem cat de sfinti nu suntem. ;-)
Dar ce vroiam eu sa zic este pe alt plan: indiferent de nevrednicia si pacatosenia noastra, Dumnezeu ne-a primit, ne-a unit cu El, deci prin aceasta suntem sfintiti, este arvuna sfinteniei noastre viitoare, caci sfintenia vine intotdeauna de la El.
Ne ramane sa ii multumim (sa 'savarsim euharistie' pentru toate), si sa incercam sa facem si noi bucatica de drum care ni se cere.
Dar libertatea crestina o avem deja si
dupa legea libertatii vom fi judecati. Vezi epistola lui Iacov.
Si cred ca ideea asta este prezenta si in pilda fiulul ratacitor: fiul cel mare, care a ramas acasa, nu iese prea bine la socoteala. A ramas acasa, este credincios, dar nu se gandeste sa-i ceara tatalui nici macar un ied sa petreaca cu prietenii! Caci tatal ii spune: Fiule, tot ce este al meu este al tau! Va dati seama, el a stat cu tatal in tot acest timp si nu a profitat de ce este al tatalui! Nu s-a purtat ca un om liber, care este liber sub privirea Tatalui! Este firesc ca se acreste si devine gelos...
Eu cred ca un crestin prea 'cuminte', care toata viata ramane slujitor si nu isi asue libertatea de fiu, nu va fi asa de sus in Imparatie.
Sa dau exemple de ce poate insemna concret aceasta libertate:
Pentru un crestin nu exista carti interzise cum au existat la un moment dat in occident. El poate cerceta totul si alege ce este bun. (Bineinteles, se poate opri singur de a citi anumite lucruri daca vede ca il smintesc sau nu ii sunt de folos)
Pentru un crestin nu exista loc interzis, pentru ca Duhul este in el si Duhul este peste tot, el s epoate ruga oriunde in Duh si in adevar (vezi discutia cu femeia samariteanca)
Pentru un crestin nu conteaza cum se imbraca ci duhul in care o face. Nu conteaza asa mult ce meserie face ci duhul in care face acea meserie (sigur, exlud meseriile care presupun un pacat clar, inselaciunea, curvia etc)
Un crestin incearca sa tina post dar il poate adapta la viata lui (aici intervine si ideea antinomica a 'conciliaritatii' lui cu parintele duhovnic, care il sfatuieste, insa nu il obliga sa faca un anume lucru; nu ar trebui ca autoritatea duhovnicului sa fie inteleasa ca o lege, ci ca un sfat demn de urmat)
Un crestin gandeste si cu capul lui, nu gandeste monolitic, incearca sa inteleaga si cu capul lui ceea ce i se spune, nu repeta papagaliceste ce spun altii. Isi ia riscul de a mai si gresi. Pentru a evita de a o lua pe cai strambe trebuie sa isi pastreze smerenia sa sa asculte bineinteles si ce zic ceilalti crestini, ce zice invatatura Bisericii. Insa cercetarea smerita si creativa este buna. Altfel nu am fi avut acum sfinti Parinti. Ei au gandit creator in cadrul sfintel traditii.
Se pot spune inca multe...