[bretanion]

DESPRE FAPTELE BUNE
ALE NEORTODOCŞILOR
Faptele celor ce nu cred în Hristos
ar cine nu crede în Fiul lui Dumnezeu? Nu
cel care pe faţă, cu hotărâre se leapădă de El,
ci şi acela care, numindu-se creştin, duce
viaţă păcătoasă, aleargă după desfătări trupeşti; cel al
cărui dumnezeu este pântecele; cel al cărui dumnezeu
este argintul şi aurul; cel al cărui dumnezeu e slava
pământească; cel care a cinstit ca pe un dumnezeu
înţelepciunea pământească cea vrăjmaşă lui Dumnezeu,
că tot cela ce face rele urăşte Lumina şi nu vine la
Lumină, ca să nu se vădească faptele Lui; iar cel ce face
adevărul vine la Lumină, ca să se arate lucrurile lui, că
întru Dumnezeu sunt lucrate (In. 3, 20-21).
Fără lepădare de sine, omul nu e în stare de
credinţă; raţiunea lui căzută luptă împotriva credinţei,
cerând cu obrăznicie lui Dumnezeu socoteală pentru
lucrările Lui şi dovezi pentru adevărurile descoperite de
El omului; inima căzută vrea să ducă viaţa căderii, către a
cărei omorâre năzuieşte credinţa; trupul şi sângele,
neluând aminte la mormântul ce le stă înainte în oricare
ceas, vor şi ele să îşi trăiască viaţa lor, viaţa stricăciunii şi
a păcatului.
D
23
În ce trebuie să credem?
„Credinţa”, a zis Preacuviosul Simeon Noul Teolog,
„în înţelesul larg al acestui cuvânt, cuprinde în sine toate
Dumnezeieştile Porunci ale lui Hristos: ea e pecetluită de
încredinţarea că în porunci nu este nici o buche care să
nu aibă rost, că totul în ele, până la o iotă, e viaţă şi
pricină a vieţii veşnice”.
Să crezi în dogmele propovăduite de Evanghelie, să
le înţelegi şi să le mărturiseşti după învăţătura neştirbită
a Bisericii Ortodoxe de Răsărit, singura ce cuprinde
învăţătura evanghelică în toată curăţia şi plinătatea ei. Să
crezi în tainele rânduite în Biserică de însuşi Domnul,
păstrate de Biserica de Răsărit în toată plinătatea lor. Să
crezi în sfintele, de viaţă făcătoarele porunci evanghelice,
care pot fi împlinite fără greşeală numai în sânul Bisericii
celei adevărate, a căror plinire o alcătuieşte aşa-numita
de către Părinţi credinţă lucrătoare a creştinului, în
dogme e Teologia predată de însuşi Dumnezeu.
Lepădarea dogmelor este o hulă împotriva lui
Dumnezeu ce se numeşte necredinţă; schimonosirea
dogmelor este o hulă împotriva lui Dumnezeu ce se
numeşte erezie.
Criteriul faptelor bune
Credinţa Ortodoxă în Hristos, pecetluită prin Taina
Botezului e îndestulătoare pentru mântuire şi fără fapte,
arunci când omul n-are timp să le săvârşească: fiindcă
credinţa îl înlocuieşte pe om cu Hristos, şi faptele bune
omeneşti cu meritele lui Hristos. De-a lungul vieţii
24
pământeşti, însă, este neapărată nevoie de fapte.
Ca fapte bune îi sunt recunoscute creştinului numai
acelea care sunt împlinire a poruncilor evanghelice, prin
care se hrăneşte, trăieşte credinţa lui, prin care este
sprijinită viaţa lui în Hristos: fiindcă singurul care
lucrează în creştin trebuie să fie Hristos. Cel botezat nu
are dreptul să facă după curii îi dau ghes simţirile inimii,
care depind de înrâurirea trupului şi sângelui asupra
acesteia, oricât ar părea de bune aceste simţiri: îi sunt
primite doar faptele bune către a căror săvârşire inima
este îmboldită de către Duhul Sfânt şi Cuvântul lui
Dumnezeu, care sunt ale firii înnoite de Hristos.
„Faptele bune” ale firii căzute
Sunt orbi cei ce pun preţ pe aşa numitele de către ei
„fapte bune” ale firii căzute. Aceste fapte au lauda lor,
preţul lor, în vreme şi între oameni, nu însă înaintea lui
Dumnezeu, înaintea Căruia toţi s-au abătut, împreună
netrebnici s-au făcut (Rom. 3, 12).
Cei ce nădăjduiesc în faptele bune ale firii căzute nu
L-au cunoscut pe Hristos, n-au priceput taina
răscumpărării, sunt prinşi în cursele propriei filosofări
mincinoase, ridicând împotriva credinţei lor care este pe
jumătate moartă şi se clatină din împotrivire prostească:
„Oare Dumnezeu este atât de nedrept încât să nu dea răsplata
mântuirii veşnice faptelor bune săvârşite de închinătorii la idoli
şi de eretici?”
Aceşti „judecători” pun nedreptatea şi neputinţa
judecăţii lor pe seama judecăţii lui Dumnezeu. Dacă
faptele bune săvârşite potrivit simţirilor inimii ar aduce
25
mântuirea, venirea lui Hristos ar fi fost de prisos, n-ar
mai fi fost nevoie de răscumpărarea lumii prin patimile şi
moartea pe cruce a Dumnezeului-Om, nici de poruncile
evanghelice. Este învederat că cei ce socot că mântuirea
se poate dobândi şi numai prin faptele firii căzute
nimicesc însemnătatea lui Hristos, leapădă pe Hristos.
În chip nelegiuit s-au oştit împotriva credinţei
iudeii, cerând de la credincioşi împlinirea rânduielilor
rituale ale Legii vechi; în chip nelegiuit fiii lumii vrăjmaşe
lui Dumnezeu, ce sunt străini de cunoaşterea cea tainică
şi totodată vie a lui Hristos, cer de la cei ce cred în
Hristos fapte bune potrivite cu înţelegerea şi simţirile firii
căzute. Cel ce crede în Hristos trage împotriva simţirilor
inimii sabia lui Hristos şi îşi sileşte inima, tăind cu sabia
ascultării faţă de El nu doar pornirile păcătoase vădite, ci
şi acele porniri care par bune la arătare, dar în fapt sunt
potrivnice legilor evanghelice şi, astfel, este întreaga
lucrare a omului care se ia după imboldurile firii căzute.
Faptele părute bune, făcute din imboldurile firii
căzute, fac să crească în om „eu”-ul sau, nimicesc
credinţa în Hristos, sunt potrivnice lui Dumnezeu;
faptele credinţei omoară egoismul în om, fac să crească în
el credinţa, fac să crească în el Hristos. De vei mărturisi
cu gura ta pe Domnul Iisus, spune Apostolul, şi vei crede
întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te
vei mântui: căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu
gura se mărturiseşte spre mântuire (Rom. 10, 9-10).
26
Dreapta credinţă, adevărata faptă bună
Credinţa adevărată şi vie aduce omului mântuirea,
chiar dacă acesta o mărturiseşte doar cu gura. Ea i-a adus
mântuirea tâlharului răstignit pe cruce; a adus mântuire,
prin pocăinţă, multor păcătoşi în ultimele clipe, cele
dinainte de moarte, ale vieţii lor.
Atât de însemnată, de neapărat trebuincioasă este
pentru mântuire mărturisirea cu gura a credinţei inimii şi
încredinţării sufletului, că sfinţii mucenici din toate
veacurile creştinismului, începând cu înşişi Apostolii lui
Hristos, s-au învoit mai degrabă a răbda chinuri lungi şi
înfricoşate, a vărsa sângele lor ca apa, decât a rosti
lepădarea de Hristos, fie aceasta şi prefăcută, numai cu
gura, tară ca inima să ia parte.
Dumnezeu cere de la om pentru a-l mântui numai
credinţa vie, adevărată. Aceasta, ca zălog al mântuirii şi
fericirii veşnice, trebuie să fie pentru creştin mai de preţ
decât viaţa lui pământească. Mucenicia este roadă
adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, dăruite prin
credinţă. Mucenicia este roadă credinţei. Această faptă au
hulit-o şi o hulesc cei ce pun mare preţ pe faptele firii
omeneşti căzute: în orbirea lor, ei numesc această
preasfântă nevoinţă a celor mari la suflet „urmare a
nebuniei”.
Atât de însemnată este fiecare idee a dogmelor date
de Dumnezeu, că sfinţii mărturisitori, asemenea
mucenicilor, au pecetluit mărturisirea de credinţă
ortodoxă cu pătimiri grozave şi râuri de sânge. Potrivit
însemnătăţii credinţei în lucrarea mântuirii, şi păcatele
împotriva ei au o deosebită greutate în cumpăna dreptei
judecăţi a lui Dumnezeu: toate aceste păcate sunt de
27
moarte, adică sunt împreunate cu moartea sufletului şi le
urmează veşnica pierzanie, muncile veşnice în adâncurile
iadului.
Cea mai rea faptă – necredinţa
Păcat de moarte este necredinţa: ea leapădă
singurul mijloc de mântuire, credinţa în Hristos. Păcat de
moarte este lepădarea de Hristos: ea Îl lipseşte pe cel care
se leapădă de credinţa vie în Hristos, ce se arată şi se
păstrează prin mărturisirea cu gura. Păcat de moarte este
erezia: ea cuprinde în sine hulirea lui Dumnezeu şi îl face
pe cel molipsit de ea străin de adevărata credinţă în
Hristos. Păcat de moarte este deznădăjduirea: ea este
lepădare a credinţei lucrătoare, vii în Hristos.
Vindecarea de toate aceste păcate de moarte este
credinţa adevărată, sfântă, vie în Hristos. De o
însemnătate covârşitoare în faptele credinţei este
mărturisirea cu gura: marele dătător de lege al
israilitenilor, văzătorul de Dumnezeu Moisi, a fost lipsit
de intrarea în pământul făgăduinţei îndată ce a rostit, cu
privire la o faptă a credinţei, cuvinte ce arătau o oarecare
îndoială (Numeri 20, 10-12).
De ucenicii unui oarecare pustnic mare din Egipt s-a
depărtat harul botezului îndată ce acesta, stând de vorbă
cu un evreu, a rostit, în simplitatea sa, un cuvânt de
îndoială cu privire la credinţa creştină.
Istoria bisericească povesteşte că în primele timpuri
ale creştinismului, în vremea prigoanelor, unii păgâni
mărturiseau cu gura pe Hristos cu prefăcătorie, în glumă
şi în bătaie de joc, iar harul dumnezeiesc îi adumbrea de
28
îndată: într-o clipă se prefăceau din păgâni înrăiţi în
creştini râvnitori şi pecetluiau cu sângele lor mărturisirea
pe care la început o rostiseră ca pe o luare în deşert.[...]
Credinţa în Iisus Hristos,
mai presus de toate faptele bune
Cel ce crede în Hristos, de va şi muri cu moartea
păcatului, iarăşi va învia prin pocăinţă (In. 11, 25), şi
vedem pe mulţi dintre sfinţi că au căzut din înălţimea
sfinţeniei în adâncul unor păcate grele, iar apoi, cu
ajutorul credinţei şi al pocăinţei insuflate de aceasta, s-au
liberat din adâncul cel puturos şi întunecat, au suit iarăşi
la înălţimea curăţiei şi sfinţeniei.