[padreati]

Imi cer scuze ca intervin, stiu ca nu am caderea si intelepciunea de a lamuri ceva, asadar va rog sa fiti ingaduitori.
Cred ca ai atins un aspect ateule plitisit, cunoasterea. Admitem cu totii, cred ca omul, ca fiinta limitata intr-un univers mai mare decat el, e nevoit sa faca fata acestui gol format din necunstinta. In fata acestui hau de necunoastere si incertitudine putem avea diferite atitudini, cred. Una este aceea de a nega pur si simplu acest necunoscut. O alta ar fi aceea ca putem socoti aceasta situatie temporara (mai devreme sau mai tarziu, necunoscutul va fi descoperit). O alta ar fi ca acest necunoscut sa fie pus in seama unei inteligente, fiinte, sa ii fie asociata o ratiune de existenta care scapa ratiunii noastre (nu, acestia nu sunt inca ortodocsii traitori).
Toate aceste forme se bazeaza pe principiul ca ratiunea e suficienta pentru cunoastere. Eu cred (nu stiu rational, dar cunosc) ca acest necunoscut poate si este in parte cunoscut, dar nu prin mecanismele ratiunii. Ci prin cele ale credintei. Aici cred ca e si cheia nesfarsitelor discutii fara roade dintre cei cu atitudini diferite. Daca admiti ca exista si o altfel de cunoastere decat cea rationala, atunci, daca esti sau te pui in situatia de a proba acel mod de a cunoaste, devine imposibil de explicat rational. Daca nu admiti o altfel de cunoastere decat cea rationala, desigur ca nu poti accepta credinta.
In consecinta si eu cred ca este imposibila o solutionare a acestor dispute intre atei, de exemplu, si, respectiv, ortodocsi. Desigur, un dialog este posibil, aceasta fiind si ratiunea pentru are mi-am permis sa intervin.
In final, apreciez ca se discuta, stiu ca sunt oameni care sar si calul, dar sa ingaduim si sa ne straduim sa dialogam macar. Poate vom avea si roade bune.