170. Pacea la pucioși
170. Pacea la pucioși (I)
Mesajul evanghelic al Domnului Iisus Hristos nu poate fi înțeles corect decât în integralitatea lui. Să urmărim, spre exemplu, următorul text care ilustrează o proorocie a celor care se vor întâmpla din cauza împietririi inimilor oamenilor:
„Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.
Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.
Și dușmanii omului (vor fi) casnicii lui.” (Matei 10, 34-36)
Acest text este adesea scos din contextul general al Evangheliilor, fiind interpretat rigid, ca și când el ar exprima ad litteram chiar voia lui Dumnezeu, și care ar lucra în chip predestinat pentru instaurarea unui haos universal, bazat pe dușmănie generalizată, ca o consecință directă a unei doctrine vădit belicoase.
În realitate, Hristos era tocmai dimpotrivă, un mesager divin al păcii, și așa își întâmina El ucenicii, cu cuvintele „Pace vouă!”. Textul de mai sus nu exprimă nicidecum o dorință divină prestabilită, sau un mesaj didactic, ci o perspectivă nedorită la care se poate ajunge atunci când cei care doresc să fie împlinitori ai credinței ortodoxe nu găsesc înțelegere din partea casnicilor lui. Textul acesta are așadar un caracter preventiv: cei care-l descoperă în filele Scripturii nu vor mai fi surprinși dacă vor fi chiar ei afectați de o asemenea nedorită, posibilă împrejurare. Pentru unii însă, care nu înțeleg decât litera Evangheliei, dar nu și spiritul ei, textul acesta devine un criteriu de viață, cu caracter călăuzitor, iar ei capătă convingerea că le revine obligația de a contribui cu energie la aplicarea și generalizarea lui. În opinia lor, toți creștinii, fără excepție, ar urma să treacă obligatoriu prin această dureroasă experiență. Spre exemplu, sectanții pucioși pretind că Dumnezeu Își caută pe acest criteriu exclusivist niște colaboratori apropiați și fideli, prin intermediul cărora să promoveze la modul practic ideologia pucioasă ce fusese deja de ani de zile mediatizată la modul teoretic sub o titulatură de împrumut (fraudulos): „Cuvântul lui Dumnezeu”. Aceștia afirmă că selecția simpatizanților pucioși care vor primi „darul credinței” în doctrina acestei secte trebuie să se facă exclusiv pe acest criteriu al despărțirii absolute, dușmănoase chiar, de ceilalți membri ai familiei. Punerea în practică a acestei doctrine a căpătat accente atât de aberante, încât au existat nu puține cazuri când în unele familii de pucioși, la recomandarea insistentă a liderilor sectei, copii minori au fost despărțiți cu forța de părinții lor și crescuți apoi până la majorat în alte familii de pucioși. Scopul declarat al acestei practici de „schimburi de copii” a fost ca între părinți și copiii lor naturali să nu se instaleze cumva vreo afinitate, vreo dependență sau vreo afectivitate pronunțată, ceea ce în opinia lor ar fi fost intolerabil și impardonabil, în raport cu mesajul biblic exprimat la Matei 10, 36 și la Luca 18, 29-30:
“Îmi trebuie doar om credincios ca să merg, căci cel credincios este găsit de Mine cu inimă curată, și aceluia i-am dat darul credinței și l-am ajutat să-l poarte. Când Eu îi aleg pe-ai Mei pentru Mine, Eu am de răbdat mult, căci omul e înconjurat de-ai lui și de oameni fel de fel, iar până rămân Eu cu bobul cel curat în mână e multă lucrarea vânturatului plevei, e mult de suferit și de răbdat, și suferă Domnul pe pământ de la omul necredincios și trufaș până ce-Și alege pe-ai Săi dintre aceștia, și am spus cuvânt mare acum două mii de ani pentru cei credincioși, și așa am spus: "Cine nu lasă pentru numele Meu părinți și frați, soție și copii, rude și prieteni, averi și ranguri și pe sine însuși apoi ca să poată să fie al Meu cu totul, unul ca acela nu poate pentru Mine, nu poate să-Mi fie ucenic și credincios fără de întoarcere". Eu însă îl ajut pe cel cu inima curată și rabd și sufăr cu durere așteptând până ce biruiesc piedici fel de fel din calea celui ce vine venind la Mine, vine cu dor, și dorul îi este înger curățitor de cale pe calea lui cu Mine.” (Citat din “Cuvântul dela Pucioasa” din 19-01-2010)
Pucioșii sunt tentați așadar să deceleze două atitudini fundamental opuse care vor trebui folosite în relațile curente cu semenii lor:
- o relație de pace cu cei de aceeași credință cu ei;
- o relație dușmănoasă, sau măcar de separare totală și radicală, dusă până la indiferență, față de cei care nu le împărtășesc opiniile lor sectare.
Acest lucru este vizibil printr-o modificare liturgică, necanonică, pe care pucioșii au operat-o în slujbele lor. Deși aceste slujbe sunt copiate în proporție covârșitore după cărțile de cult editate de B.O.R., pucioșii și-au permis să modifice toate sintagmele și expresiile care nu le conveneau sau care intrau în conflict de interese cu convingerile lor religioase.
De exemplu, episcopul locului este înlocuit în diptice cu episcopul pe care l-ar vrea ei la cârma bisericii lor (pe care ei o numesc Biserica „Noul Ierusalim”), fără măcar ca acesta să fi fost numit într-o asemena funcție sau să-și fi dat vreodată consimțământul la așa ceva: „Pe Prea Fericitul Părintele nostru Irineu, Patriarhul Bisericii Noul Ierusalim, să-l pomenească Domnul Dumnezeu în împărăția Sa!”. Avem așadar de-a face aici nu numai cu un afront adus Bisericii oficiale, deci o manifestare schismatică, dar și cu un abuz, bazat pe delațiune și sperjur, care aduce atingere gravă demnității și onoarei unei fețe bisericești.
Alt exemplu este folosirea exprimării „Ție, Doamne, ne rugăm!” în loc de „Domnului să ne rugăm!” ceea ce vrea să exprime o intimitate legitimă a pucioșilor cu Dumnezeirea, care nu se regăsește și în Biserica majoritară. Cu alte cuvinte, ni se sugerează că ei și numai ei s-ar afla în dialog direct cu Dumnezeu, în timp ce majoritarii ortodocși au rămas pe mai departe la dialogul indirect.
În fine, dar nu în ultimul rând, o modificare legată de subiectul discutat mai înainte este formularea „Pace vouă!” care înlocuiește în mod invariabil exprimarea clasică din bisericile ortodoxe „Pace tuturor!” . Cum se explică această înlocuire?
„Preoții” pucioși au preluat expresia pe care o folosise Mântuitorul pentru a-i saluta pe ucenici după învierea Sa. Ei consideră probabil că această exprimare este superioară formulării „Pace tuturor!”, deoarece face distincția între cei de față (pucioșii prezenți la slujba lor, care ar fi beneficiarii de drept ai urării de pace) și cei aflați în exteriorul bisericii lor, care n-ar fi demni de acest mesaj. Așadar, nu toți trebuie să primească salutul păcii, ci numai „cei credincioși”, adică adepții pucioși.
Biserica tradițională a adoptat însă un alt mesaj, cu adevărat irenic. Prin formularea „Pace tuturor!” ea exprimă un mesaj de conciliere, de invitație la cunoașterea Evangheliei și de instaurare a frăției între toți oamenii de pe pământ. Mesajul Bisericii fiind unul universal, de evanghelizare pentru toată suflerea care-L caută pe Domnul, el nu putea fi în același timp unul exclusivist. Biserica Ortodoxă tradițională se arată a fi adevărata purtătoare a Duhului Sfânt, căci ea împlinește mesajul pastoral cu care fuseseră investiți ucenicii de Mântuitorul Iisus încă de la început. Într-adevăr, la prima trimitere a ucenicilor la propovăduire, Iisus i-a îndemnat să semene salutul păcii în mod nediferențiat, către toți și tuturor. Diferențierea se făcea în mod natural abia după ce mesajul păcii ajungea la primitorii lui: cei care primeau pacea, se bucurau îndată și de roadele ei; cei care o respingeau, pierdeau prilejul unic de a ajunge ei înșiși făcători de pace. În oricare dintre cele două situații, ucenicii n-aveau nimic de pierdut, căci pacea lor nu se risipea fără rost:
„În orice cetate sau sat veți intra, cercetați cine este în el vrednic și acolo rămâneți până ce veți ieși.
Și intrând în casă, urați-i, zicând: "Pace casei acesteia".
Și dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi.” ( Matei 10,11-13)
|