[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de tricesimusquintus

P.S. Am o mică nelămurire, ce aţi vrut să ziceţi prin "adventiştii care au mutat ziua Domnului". Au mutat-o în raport cu ce?

În raport cu ce au găsit. Adventiştii sunt singurii (neo)protestanţi care consideră Ziua Domnului ca fiind sâmbăta. Toţi ceilalţi, luterani, calvini, penticostali, baptişti şi câte feluri mai sunt consideră că ziua Domnului este acolo unde au găsit-o: Duminica.

Să zicem că asta e o diferenţă mai mult cultică decât de credinţă. Ce ne facem, însă, cu diferenţele care sunt 100 % de domeniul credinţei ? Trăim după trai, ori murim după moarte ? Deloc nu răspund la fel adventiştii şi baptiştii. Cu toate că toţi se bazează pe Biblie şi numai pe Biblie, având, din câte am înţeles, aceleaşi Biblii şi toţi se presupune că le citesc cu aceeaşi bună credinţă şi sete de adevăr.

Părerea mea este că aceste diferenţe nu se pot explica prin "background" diferit, prin "citirea cu ochi anteformaţi". Backgorund-ul diferit poate explica de ce noi, catolicii răsăriteni, preferăm să cântăm Domnului numai din voce, pe când fraţii apuseni preferă să Îl laude şi cu orga. Poate explica pentru ce rugăciunile noastre au un anumit stil bizantin, pe când ale lor o altă amprentă cultural-spirituală.
Dar atunci când mai multe confesiuni (între care nici nu sunt diferenţe aşa de mari de background ca între greci şi romani) ajung la rezultate atât de diferite bazându-se pe acelaşi ceva (Biblia) şi numai pe acel ceva, explicaţia este în altă parte. Mie îmi pare că lipseşte o autoritate exterioară Bibliei şi care are competenţa să o interpreteze în mod referenţial. Este exact acea autoritate pe care noi o considerăm a fi instituţia Bisericii, şi pe care protestanţii o resping (ca idee de instituţie). Cu înţelepciunea Lui, Dumnezeu nu ne-a lăsat un "manual de religie", ci cărţi deschise mereu mai multor interpretări posibile, cred că tocmai în ideea de a ne arăta câtă nevoie avem de autoritate în interpretare, ca să nu înţelegem fiecare după capul nostru. Pulverizarea (neo)protestanţilor în atâtea "bisericuţe", despărţite de ceva mai mult decât de practici de cult, despărţite de credinţe deosebite, nu face decât să-mi confirme teoria. Avem nevoie de Biserică şi avem nevoie să credem că, prin asistenţă supranaturală, ea şi numai ea este ferită de greşeală atunci când se pronunţă asupra unui aspect de credinţă. Este exact ceea ce noi numim infailibilitatea sau negreşelnicia dogmatică şi morală a Bisericii.