[Jane Says]

Eu cred ca absolut orice act creator al omului e inspirat de Duhul sau de alte duhuri, si ca deci creatia de orice fel transcende lumea materiala (chiar si atunci cand o proslaveste pe aceasta, ideile acelea au venit de undeva din imaterial). Si ca acel duh e transmis mai departe si contamineaza pe cel care va consuma arta. Oamenii au o mare capacitate de absorbtie a informatiei din exterior, nu stiu daca e vreo situatie in care sa fim doar spectatori si sa spunem, "ma uit la asta dar nu ma afecteaza; citesc asta insa preiau doar ce e important", noi luam la pachet extrem de multe lucruri atunci cand privim o pictura sau alt design -- de la sentimente de pace, liniste, pana la angoasa si deznadejde, dar la fel de bine putem simti moleseala, inclinatie senzuala, disperare, agresivitate. Cu muzica e la fel. Cu literatura e la fel.

Si cred ca sufletul nostru se dovedeste compatibil cu lucrarea respectiva in masura in care lui ii place ce vede/aude/citeste/simte. Si ca de foarte multe ori desi noi credem ca suntem ïn regula"si ca nu facem altceva decat sa ne desfatam cultural, "curvim" de fapt cu duhul care a inspirat acea opera de arta si care si-a lasat amprenta in ea.

M-am intrebat deseori, bine, daca un om ajunge sa fie crestin autentic, ce ii mai ramane de creat? Daca stii ca Dumnezeu a facut totul si toate sunt bune foarte, iti mai vine sa creezi fictiune si sa te faci tu insuti creator de lumi imaginare? Eu cred ca in punctul ala toate puterile sufletului sunt indreptate spre Dumnezeu si ca nu o sa mai poti face arta pentru arta (care-i un nonsens), iar daca o vei produce ca sa spui ceva lumii, ce vei spune va fi tot despre Dumnezeu pentru ca altfel o sa ti se para ca nu are rost. - si nici nu are.

Iar in ceea ce priveste povestile nemuritoare si basmele cu zane, ursitoare, vrajitoare.. copiii nu deprind doar morala povestii, ca binele e fragil si sfios dar in final invinge fortele raului celui puternic si scarbos. Se invata si se prind ca intr-o panza de paianjen si in atmosfera si duhul magic al povestii, care-i boala grea daca esti o fire sensibila si inclinata spre "sacru" (mituri, legende etc) si pe urma trebuie sa dai lupte seculare ca sa scapi.

Testul e simplu [ pentru un ortodox care sustine ca are discernamant ]: orice ati citi sau face, daca vreti sa vedeti ce influenta are, incercati sa spuneti Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul aleatoriu, in timpul acelei experiente culturale. Daca puteti s-o spuneti asa cum trebuie, din suflet si cu smerenie, ca si cum e ultima sansa la mantuire, foarte bine. Daca insa nu se leaga ceva la nivel sufletesc (ca mintea poate sa spuna cate vrea oricand), sau daca nu-mi vine sau daca ma mai si scarbesc de rugaciune, ca nu e exclus, na, acolo ceva nu e bun. Iar daca totusi imi iese si pe urma arta pe care o consumam nu-mi mai place, asta e, mai bine ma lipsesc, ca nu pierd nimic altceva decat timp.

Sunt ATATEA placeri de ordin intelectual care ne vatama sufletul si noi nu ne dam seama, pentru ca ne fascineaza si ne plac si ne afundam in ele, gasindu-ne o mie si una de justificari. Dar cred ca testul de mai sus o sa "elibereze ringul" de multe dintre ele, evident, daca avem curaj sa-l facem :)

Oricat de fundamentalist pare ce am scris, desi mie nu imi lasa impresia asta, oricat de batut in cap, retrograd si cu ochelari de cal suna -- incercati, vedeti ce simtiti si pe urma sa scrieti la ce concluzii ati ajuns referitor la literatura buna si la designuri si orice altceva :)