- De asemenea, mai există și alți “preoți obișnuiți”, care nu sunt simultan și “episcopi” : “preotul” Irineu Tărcuță (cumnat cu Mihaela Tărcuță), “preotul” Ionică Țurloi și “preotul” Georgică Nicolae. Ei au fost hirotoniți în taină, în chip neoficial, de către cei trei “preoți-episcopi” (Ilie, Spiridon și Neculai ). După aceea, ei au fost de regulă folosiți tot în taină, pentru activități pastorale curente, de uzură, în timp ce așa-zisa “troiță”, tripleta Ilie-Spiridon-Neculai, era conservată pentru sărbătorile mari sau pentru activități publice cu caracter aparte, spectaculos, în care ei apăreau ca persoane oficiale, reprezentative către exterior. În prezent și acești “preoți obișnuiți” sunt trași pe linie moartă de către lideri: Irineu ca fiind “necorespunzător”( deoarece, considerându-se membru al familiei, s-a îngâmfat și a devenit lipsit de obediență față de lideri); Ionică, deoarece a lăsat totul baltă și a fugit la casa părintească ( fiind dezgustat de prea multe nereguli și fariseism în care era obligat să se amestece); Georgică, deoarece din cauza relelor tratamente la care a fost supus, i-au apărut dintr-o dată grave probleme psihice (care au necesitat apoi tratament îndelungat și internări repetate).
- Atragerea, într-o primă fază, a unor ierarhi din BOR (ex: episcopul Irineu Bistrițeanul), și a unor preoți din Târgoviște și București, pentru o legitimare “ortodoxă” a mișcării. Ulterior, atât episcopul Irineu cât și preoții simpatizanți au retractat această legătură cu NIP. Chiar și unii preoți din interiorul mișcării au retractat, părăsind “lucrarea” ( ex: preotul Ștefan Gândiceanu din București, preotul Irineu Tărcuță din Târgoviște, preotul Ionică Țurloi din Pucioasa). În faza care a urmat imediat după declanșarea conflictului deschis cu BOR ( ianuarie 1993), liderii mișcării au impus adepților lor ruperea oricărei legături canonice cu ierarhia recunoscută a BOR, inclusiv cu ierarhul Irineu, și refuzul unei ascultări pe linie mânăstirească, deși liderii se declară în continuare viețuitori ai “Mânăstirii NIP”.
- Angrenarea premeditată în această mișcare a unor artiști de marcă (sculptorii Marian Zidaru și Victoria Zidaru, naistul Gheorghe Zamfir, soliștii Grigore Leșe și Maria Leșe, toboșarul Ovidiu Lipan-Țăndărică), adică acele personalități care să confere prin numele și faima lor credibilitate și interes sporit din partea maselor de curioși către această inovație pseudo-religioasă autointitulată NIP. Totodată, unii dintre acești artiști au mai fost și spoliați de către liderii sectei cu sume de bani colosale, preluate din câștigurile lor personale, de ordinul a sute de mii de dolari, sub forma unor “donații benevole”, făcute în numele “ajutorului dat coborârii Cuvântului lui Dumnezeu pe pământ”. Dar, rând pe rând, toți acești artiști creduli și-au dat seama de înșelăciunea în care au fost târâți și i-au părăsit cu dezamăgire și dezgust pe liderii sectei. Chiar și artiștii Zidaru, care au fost ani de zile promovați cu vicleșug în poziția cea mai din față, ca și când ei ar fi fost adevărații lideri ai sectei, au descoperit într-un târziu că au fost manipulați și s-au dezis definitiv de această înșelăciune a secolului.
- Scrierea unei cărți voluminoase, de 1930 de pagini, intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu”, prin care liderii sectei încearcă să rivalizeze cu Sfânta Scriptură. Această carte este considerată de către adepții acestei secte chiar “O Altă Scriptură” deoarece, în mod sistematic, citate din această carte sunt prezentate la slujbele lor ca fiind “din Sfânta Evanghelie de la Sfânta Apostoliță Virginia, citire”. În realitate, exceptând perioada anterioară anului 1980, când mai trăia încă Virginia Tudorache, precum și o scurtă perioadă din vremea activității “proorocești” a Mariei, sora Virginiei, restul scrierilor sunt pure născociri care aparțin exclusiv “proorociței” Mihaela Tărcuță, dar care pretinde că le primește nemijlocit de la Dumnezeu.
- Scrierea unei cărți necanonice, considerată de către adepți un fel de catehism pseudo-ortodox, dar care în realitate este un amalgam de ficțiuni intitulate “eseuri”, împănate de erezii, sub titlul “Quo vadis, Ecclesia?”. Deși această carte, extrem de eterogenă, pare a fi scrisă de către un autor colectiv, ea apare pe copertă ca având drept autor un personaj fictiv, cu numele “părintele Nicodim”. Acest personaj “părintele Nicodim” nu există în realitate, totul fiind o înscenare și o minciună, menită să dea credibilitate ereziilor lor. S-a procedat astfel, deoarece de sub masca anonimatului putea fi trădată fără scrupule pretinsa lor loialitate față de Biserica-mamă, căci doar așa au îndrăznit ei să aducă grave acuzații ierarhilor BOR, pentru a crea neîncredere și destabilizare în sânul enoriașilor Bisericii majoritare. Numele așa-zisului “Nicodim” nu pare a fi fost ales la întâmplare, ci amintește de acel Nicodim care a venit noaptea pe furiș la Mântuitorul, fiind hotărât să-i trădeze pe farisei și pe cărturari. Sub acest nume-fantomă, de “părinte”-trădător, pe care nu l-a văzut nimeni vreodată, se acoperă și corespondența lor electronică ( email:
parintelenicodim@gmail.com).
- Intoxicarea adepților sectei cu o teorie existențială alambicată, care împletește până la refuz terapia sacrului cu terapia fricii, și a cărei rezultantă este angoasa unei iminente catastrofe apocaliptice, din care nu vor scăpa decât “cei aleși”. Aceștia sunt aleși după criterii care converg spre o supravenerare a liderilor, în persoana cărora se reflectă întrupată voința Ființei Divine, care se materializează în Cuvânt. Adepții sunt complexați în permanență de o frică paralizantă, care le spală creierele și îi împiedică să se manifeste uman și rațional. Dimpotrivă, cei care reușesc totuși să se se smulgă din “pânza de păianjen” țesută de către cei doi lideri apocaliptici (Mihaela Tărcuță și Neculai Nedelcu) sunt amenințați cu blesteme și nenorociri chiar de către acești doi “prooroci”, care se cred a fi “aleșii Domnului”, cei “doi măslini” și “cele două sfeșnice”, din gura cărora iese foc și pucioasă, “care mistuiește pe vrăjmașii lor” (Apoc. 11, 3-12).