Citat:
În prealabil postat de Jane Says
|
Fara cuvinte...deci practic ei isi provoaca vorbirea in limbi, iar pastorii incurajeaza aceste initiative!
"Departe de a fi dăruite liber și spontan, fără amestecul omului - așa cum s-ar cuveni unor adevărate daruri ale lui Dumnezeu -, vorbirea în limbi poate fi provocată, având prin urmare un caracter previzibil, de o anumită tehnică a "rugăciunii" concentrate în grup, însoțită de cântări protestante, care creează o atmosferă psihică foarte sugestivă ("Vine! El vine! "), care culminează cu o "punere a mâinilor", și care alteori nu constă decât din purul efort fizic de a repeta la nesfârșit anumite cuvinte (Koch, p. 24), sau chiar sunete dezarticulate.
O persoană a recunoscut că, asemenea multor altora, după ce a vorbit în limbi, "rosteam adesea silabe fără sens în efortul de a-mi provoca fluxul rugăciunii în limbi" (Sherill, p. 127); eforturi care, departe de a fi descurajate, sunt recomandate cu zel de către penticostali. "A scoate sunete pe gură nu înseamnă, desigur, "a vorbi în limbi", dar acest gest poate constitui un act onest de credință, pe care Duhul Sfânt îl va onora dăruindu-i acelei persoane puterea de a vorbi într-o altă limbă" (Harper, p. 11).
Un alt pastor protestant spune: "Se pare că greutatea inițială de a vorbi în limbi nu este altceva decât conștiința că tu ești acela care trebuie "să vorbească" în continuare, cu orice preț... Primele silabe și cuvinte pot să-ți sune ciudat la ureche. Ele pot fi rostite cu greutate sau pot fi chiar nearticulate. E posibil să crezi chiar că le inventezi. Dar în măsura în care vorbești fără oprire si cu credință... Duhul va alcătui pentru tine o limbă de rugăciune și de laudă (Christenson, p. 130).
Un "teolog" iezuit ne povestește cum a pus el în practică aceste sfaturi: "După micul dejun am simțit că ceva mă trage aproape irezistibil către capela unde m-am așezat să mă rog. Luându-mă după descrierea lui Jim, despre cum a primit el darul limbilor, am început să rostesc încet, numai pentru mine: "La, la, la, la". Spre marea mea uluire a urmat o mișcare rapidă a limbii și buzelor însoțită de un sentiment extraordinar de devoțiune interioară" (Gelpi, p. 1)."