Citat:
În prealabil postat de GeorgeS
Corurile in Biserica Ortodoxa Romana au aparut pe la sfarsitul veacului trecut , importate din Rusia unde erau si sunt foarte raspandite.(E un banc:unde sunt 4 rusi la un loc, acolo e un cor).La noi a ramas cantarea omofona (pe o singura voce) ,cantarile fiind interpretate de la strana de mai multi cantareti, condusi de un protopsalt (dascal).
Prin 1950 , din cauza lipsei profunde de cantareti profesionisti din stranele noastre ,s-a dat binecuvantare la toti credinciosii sa cante in comun , cel putin la Sfanta Liturghie . A fost un lucru f. bun , stiut fiind ca rugaciunea cantata are mai multa putere decat cea rostita si patrunde mai usor in inimile credinciosilor.
Astazi avem numeroase scoli de cantareti in care invata destui tineri tainele muzicii psaltice, insa credinciosii, mai ales la orase, s-au obisnuit sa participe activ la Liturghie si de multe ori "acompaniaza" strana sau corul. Cat de bine o fac, asta-i alta treaba.
La noi in oras a fost o astfel de disputa , la Manastire, unde ,la un moment dat, maica stareta a oprit Liturghia ca sa se certe cu o enoriasa care canta , chipurile, prea tare. Urmarea a fost ca Preasfintitul a dispus schimbarea Manastirii de maici in Manastire de calugari iar pe maici le-a trimis la Plataresti, langa Oltenita.
Regula a ramas ca la strana sa cante cei ce sunt in drept sa o faca , iar noi , ceilalti sa-i sustinem, in functie de calitati, fara sa-i deranjam sau sa-i acoperim cu vocile noastre.
|
18 ianuarie 1865: A. Ioan Cuza - Decretul nr. 101: introducea in biserica "coruri vocale, armonico-religioase" (Vezi studiul lui Vasile Grăjdian "Legislația lui A. I. Cuza și evoluția cântării bisericești" în rev. Studii și cercetări de ist. artei, seria Teatru, Muzică, Cinematografie, tomul 40, 1993, p. 13-17).
În fine, sub premisa modernizării Principatelor Române, se vroia ruperea de tradiția grecească și de cea bizantină (în care psaltichia românească își avea rădăcinile).
Anton Pann (1793-1797 - m. 4 noiembrie 1854), de asemenea are câteva armonizări de cântece liturgice (sunt influența Chișinăului – unde și-a petrecut copilăria – deci vă dau dreptate când spuneți că muzica corală a venit din Rusia, deși,majoritatea compozitorilor, care au creat astfel de muzică, erau formați în școli din vest <<Gh. Dima, Kiriac etc.>>).
Sfârșitul secolului XIX. Cântarea psaltică era puternic concurată de cea corală, situația ei devenind de-a dreptul dramatică:
Cauzele, văzute de episcopul Melchisedec erau:
1. lipsa mijloacelor financiare;
2. decăderea statului cântărețului bisericesc profesionist (odată cu desființarea școlilor de cântăreți)
3. decăderea spiritului religios al românilor
4. dezvoltarea gustului public pentru muzica armonică (Muzica bizantină - Constantin Secară, Ed. Muzicală, București, 2006, p. 22).
Ideea, Psalmului 149, "Cântați Domnului cântare nouă!", a devastat cântarea tradițională.
deci:
1. "sfârșitul veacului trecut" )sec XX)... hm... puțin mai devreme :D
2. La noi a rămas cântarea omofonă... (dacă vorbin de mediul urban) nu prea sunt de acord.
O recuperare a acestei cântări s-a făcut, de abia după anii 90, când au fost înființate mai multe formații de muzică psaltică.
În apărarea muzicii ruse și corale, dau următorul link:
http://www.youtube.com/watch?v=wq3Df...eature=related
Cât despre cântarea persoanelor care nu se află în cor sau strană, consider că ei sunt o prelungire a corului (nu în toate cazurile) și a stranei. Este minunat atunci când toți credincioșii dintr-o biserică, se unesc în spirit prin cântare sau rugăciune.
Ceea ce mă deranjează este atitudinea unor coriști (poate că este și vina dirijorului), care, în timpul liturghiei își găsesc subiecte de discuție, deranjând buna desfășurarea a actului liturgic. Acești oameni, nu prea au ce căuta într-o biserică, fie că sunt ei filarmoniști sau „operiști”, bineînțeles, de a căror calități vocale, nu putem să ne îndoim.
Este foarte greu, să creezi, cu ajutorul unor formații mari o atmosferă contemplativă cu Dumnezeu și de aceea eu unul prefer formațiile de muzică psaltică, care au un număr mai restrâns de persoane.