Cantaretii care ne deranjeaza

[Negrean]

În prealabil postat de GeorgeS

Corurile in Biserica Ortodoxa Romana au aparut pe la sfarsitul veacului trecut , importate din Rusia unde erau si sunt foarte raspandite.(E un banc:unde sunt 4 rusi la un loc, acolo e un cor).La noi a ramas cantarea omofona (pe o singura voce) ,cantarile fiind interpretate de la strana de mai multi cantareti, condusi de un protopsalt (dascal).
Prin 1950 , din cauza lipsei profunde de cantareti profesionisti din stranele noastre ,s-a dat binecuvantare la toti credinciosii sa cante in comun , cel putin la Sfanta Liturghie . A fost un lucru f. bun , stiut fiind ca rugaciunea cantata are mai multa putere decat cea rostita si patrunde mai usor in inimile credinciosilor.
Astazi avem numeroase scoli de cantareti in care invata destui tineri tainele muzicii psaltice, insa credinciosii, mai ales la orase, s-au obisnuit sa participe activ la Liturghie si de multe ori "acompaniaza" strana sau corul. Cat de bine o fac, asta-i alta treaba.
La noi in oras a fost o astfel de disputa , la Manastire, unde ,la un moment dat, maica stareta a oprit Liturghia ca sa se certe cu o enoriasa care canta , chipurile, prea tare. Urmarea a fost ca Preasfintitul a dispus schimbarea Manastirii de maici in Manastire de calugari iar pe maici le-a trimis la Plataresti, langa Oltenita.
Regula a ramas ca la strana sa cante cei ce sunt in drept sa o faca , iar noi , ceilalti sa-i sustinem, in functie de calitati, fara sa-i deranjam sau sa-i acoperim cu vocile noastre.

18 ianuarie 1865: A. Ioan Cuza - Decretul nr. 101: introducea in biserica "coruri vocale, armonico-religioase" (Vezi studiul lui Vasile Grăjdian "Legislaţia lui A. I. Cuza şi evoluţia cântării bisericeşti" în rev. Studii şi cercetări de ist. artei, seria Teatru, Muzică, Cinematografie, tomul 40, 1993, p. 13-17).
În fine, sub premisa modernizării Principatelor Române, se vroia ruperea de tradiţia grecească şi de cea bizantină (în care psaltichia românească îşi avea rădăcinile).
Anton Pann (1793-1797 - m. 4 noiembrie 1854), de asemenea are câteva armonizări de cântece liturgice (sunt influenţa Chişinăului – unde şi-a petrecut copilăria – deci vă dau dreptate când spuneţi că muzica corală a venit din Rusia, deşi,majoritatea compozitorilor, care au creat astfel de muzică, erau formaţi în şcoli din vest <<Gh. Dima, Kiriac etc.>>).
Sfârşitul secolului XIX. Cântarea psaltică era puternic concurată de cea corală, situaţia ei devenind de-a dreptul dramatică:
Cauzele, văzute de episcopul Melchisedec erau:
1. lipsa mijloacelor financiare;
2. decăderea statului cântăreţului bisericesc profesionist (odată cu desfiinţarea şcolilor de cântăreţi)
3. decăderea spiritului religios al românilor
4. dezvoltarea gustului public pentru muzica armonică (Muzica bizantină - Constantin Secară, Ed. Muzicală, Bucureşti, 2006, p. 22).

Ideea, Psalmului 149, "Cântaţi Domnului cântare nouă!", a devastat cântarea tradiţională.

deci:
1. "sfârşitul veacului trecut" )sec XX)... hm... puţin mai devreme :D
2. La noi a rămas cântarea omofonă... (dacă vorbin de mediul urban) nu prea sunt de acord.

O recuperare a acestei cântări s-a făcut, de abia după anii 90, când au fost înfiinţate mai multe formaţii de muzică psaltică.

În apărarea muzicii ruse şi corale, dau următorul link: http://www.youtube.com/watch?v=wq3Df...eature=related

Cât despre cântarea persoanelor care nu se află în cor sau strană, consider că ei sunt o prelungire a corului (nu în toate cazurile) şi a stranei. Este minunat atunci când toţi credincioşii dintr-o biserică, se unesc în spirit prin cântare sau rugăciune.
Ceea ce mă deranjează este atitudinea unor corişti (poate că este şi vina dirijorului), care, în timpul liturghiei îşi găsesc subiecte de discuţie, deranjând buna desfăşurarea a actului liturgic. Aceşti oameni, nu prea au ce căuta într-o biserică, fie că sunt ei filarmonişti sau „operişti”, bineînţeles, de a căror calităţi vocale, nu putem să ne îndoim.
Este foarte greu, să creezi, cu ajutorul unor formaţii mari o atmosferă contemplativă cu Dumnezeu şi de aceea eu unul prefer formaţiile de muzică psaltică, care au un număr mai restrâns de persoane.