Citat:
În prealabil postat de tricesimusquintus
La fel de serioasă (gravă) este și puparea și închinarea în fața lemnului, sticlei și varului (icoane) precum încinarea înaintea soarelui și lunii. Tot fărădelege e, călcarea Legii (porunca a II-a din Lege):
26. "Ori când vedeam soarele în strălucirea lui și luna înaintând cu măreție,
27. A fost inima mea amăgită în taină și am dus eu mâna la gură, ca s-o sărut?
28. Și aceasta ar fi fost o mare fărădelege, fiindcă aș fi tăgăduit pe Dumnezeul cel Preaînalt." (Iov 31)
Deși soarele și luna sunt creații ale lui Dumnezeu, doar gândul de a le trimite o sărutare e considerat o mare fărădelege. Cu atât mai mare fărădelege este puparea creației omului (icoana)!
Având în vedere contextul cultural și religios în care trăiau sfinții apostoli, întrebarea de mai sus este de-a dreptul prostească.
Dacă contextul cultural și cutumele ar fi același în societatea contemporană poate n-ar fi atât de condamnabilă închinarea (am spus poate, căci ar fi multe de discutat aici). Dar contextul e total diferit, căci salutul și formele de respect astăzi arată cu totul altfel. Tu te pleci "până la brâu" înaintea primarului și te arunci în praf în fața președintelui țării?
Ceea ce știu este că evreii nu-și permiteau să se închine reprezentărilor ori să sărute cadavrele, iar dacă cineva își permitea o așa blasfemie era omorât cu pietre imediat!
Așa prevedea testamentul lui Iosif (Facerea 50,25). Aveți cunoștință de vreun sfânt să fi cerut așa ceva? Și apoi, una e strămutarea mormântului, și alta expunerea rămășițelor la acest adevărat bâlci cu îmbrânceli.
Hm... Noi avem probleme de înțelegere... Iată cu înțelege Hristos că trebuie să fie închinarea noastră:
23. "Dar vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători își dorește.
24. Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh și în adevăr." (Ioan 4)
Închinarea prin intermediul icoanelor, moaștelor, lumânărilor, apei sfințite, etc. seamănă a închinare în duh (ca să nu mai pomenim de și de adevăr)?
Învierea este o minune pe care numai Dumnezeu o operează, nu forțele naturii sau obiectele neînsuflețite. Osemintele proorocului Elisei nu au fost ridicate la rang de "moaște", nefiind expuse la Templul din Ierusalim. Dacă ar fi fost așa (prin absurd), Hristos ar fi venit degeaba pe pământ, noi am fi fost mântuiți și înviați doar prin oasele lui Elisei...
Toate reprezentările în scop de închinare, așa glăsuiește porunca a II-a din Decalog.
|
Minunile lui Dumnezeu sunt prin oameni și pentru oameni: „Și tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni și semne se făceau în Ierusalim
prin apostoli, și mare frică îi stăpânea pe toți.” (Faptele Apostolilor, II, 43)
Ba mai mult, Dumnezeu folosește adeseori mijloacele fizice (materiale)
(omul e făcut din țărănă și Eva din coasta sa) ale acestei lumi pentru a „opera minuni”, cum spuneți: „Acestea zicând, a scuipat jos și
a făcut tină din scuipat, și a uns cu tină ochii orbului.” (Sfânta Evanghelie după Ioan, IX, 6) Și dacă Iisus Hristos „a scuipat jos și a făcut tină din scuipat" pentru vindecarea orbului, nu credeți că, cu atât mai mult, ar putea folosi rămășițele umane pentru înfăptuirea minunilor Sale și vindecarea oamenilor? Fiindcă moaștele, dragul meu frate rătăcit, tot tină = țărână înseamnă și „Atunci,
luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie.” (Facerea, II, 7)
Cine suntem să judecăm mijloacele prin care Dumnezeu alege să facă minuni?
Iar cadavrele, dragul meu frate rătăcit, sunt doar „corpuri, trupuri neînsuflețite, ale unui om sau ale unui animal mort”, iar MOÁȘTE s.f. pl. (În religia creștină) Rămășițele mumificate din corpul unei persoane considerată sfântă; p. ext. veșmânt, parte de veșmânt sau orice alt obiect care a aparținut unei astfel de persoane (și căreia i se atribuie puteri supranaturale) [DEX, 1998]
Cât despre icoane
(Icoană = s. v. imagine, înfățișare, reprezentare, viziune - Dicționar de sinonime, Mircea și Luiza Seche, Editura Litera Internațional, 2002), omul însuși este o icoană a Dumnezeului nostru: „Și a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul!” (Facerea, I, 26) și „Adam a trăit două sute treizeci de ani și atunci i s-a născut un fiu
după asemănarea sa și, după chipul său și i-a pus numele Set.” (Facerea, V, 3)
Și noi, fiind
"asemănarea și chipul" =
imaginea, înfățișarea, reprezentarea =
icoanele Dumnezeului nostru Cel în Treime Slăvit, nu sărutăm icoane când sărutăm fruntea copiilor noștri? Iar
imaginea, înfățișarea, reprezentarea, icoana Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos este cu atât mai scumpă creștinului ce se află pe calea desăvârșirii și a mântuirii sale.
P.S.: Despre icoane și moaște, s-ar putea vorbi destule, dar dacă doriți să aflați mai multe (și sunteți sincer în demersul dvs.) aveți la îndemână internetul, dar și pe credincioșii Bisericii Ortodoxe, care nu-și pun atâtea probleme de cinstirea icoanelor și a moaștelor (le respectă și atât). Dar acestea sunt valabile doar dacă doriți cu adevărat să vă lămuriți și nu doar să discutați în contradictoriu și să furați din timpul de rugăciune al altora!