Intrebari pentru adventisti, baptisti si penticostali

[CalmDown]

În prealabil postat de tricesimusquintus

La fel de serioasă (gravă) este şi puparea şi închinarea în faţa lemnului, sticlei şi varului (icoane) precum încinarea înaintea soarelui şi lunii. Tot fărădelege e, călcarea Legii (porunca a II-a din Lege):

26. "Ori când vedeam soarele în strălucirea lui şi luna înaintând cu măreţie,
27. A fost inima mea amăgită în taină şi am dus eu mâna la gură, ca s-o sărut?
28. Şi aceasta ar fi fost o mare fărădelege, fiindcă aş fi tăgăduit pe Dumnezeul cel Preaînalt." (Iov 31)

Deşi soarele şi luna sunt creaţii ale lui Dumnezeu, doar gândul de a le trimite o sărutare e considerat o mare fărădelege. Cu atât mai mare fărădelege este puparea creaţiei omului (icoana)!

Având în vedere contextul cultural şi religios în care trăiau sfinţii apostoli, întrebarea de mai sus este de-a dreptul prostească.

Dacă contextul cultural şi cutumele ar fi acelaşi în societatea contemporană poate n-ar fi atât de condamnabilă închinarea (am spus poate, căci ar fi multe de discutat aici). Dar contextul e total diferit, căci salutul şi formele de respect astăzi arată cu totul altfel. Tu te pleci "până la brâu" înaintea primarului şi te arunci în praf în faţa preşedintelui ţării?

Ceea ce ştiu este că evreii nu-şi permiteau să se închine reprezentărilor ori să sărute cadavrele, iar dacă cineva îşi permitea o aşa blasfemie era omorât cu pietre imediat!

Aşa prevedea testamentul lui Iosif (Facerea 50,25). Aveţi cunoştinţă de vreun sfânt să fi cerut aşa ceva? Şi apoi, una e strămutarea mormântului, şi alta expunerea rămăşiţelor la acest adevărat bâlci cu îmbrânceli.

Hm... Noi avem probleme de înţelegere... Iată cu înţelege Hristos că trebuie să fie închinarea noastră:

23. "Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte.
24. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr." (Ioan 4)

Închinarea prin intermediul icoanelor, moaştelor, lumânărilor, apei sfinţite, etc. seamănă a închinare în duh (ca să nu mai pomenim de şi de adevăr)?


Învierea este o minune pe care numai Dumnezeu o operează, nu forţele naturii sau obiectele neînsufleţite. Osemintele proorocului Elisei nu au fost ridicate la rang de "moaşte", nefiind expuse la Templul din Ierusalim. Dacă ar fi fost aşa (prin absurd), Hristos ar fi venit degeaba pe pământ, noi am fi fost mântuiţi şi înviaţi doar prin oasele lui Elisei...
Toate reprezentările în scop de închinare, aşa glăsuieşte porunca a II-a din Decalog.

Minunile lui Dumnezeu sunt prin oameni și pentru oameni: „Şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, şi mare frică îi stăpânea pe toţi.” (Faptele Apostolilor, II, 43)
Ba mai mult, Dumnezeu folosește adeseori mijloacele fizice (materiale) (omul e făcut din țărănă și Eva din coasta sa) ale acestei lumi pentru a „opera minuni”, cum spuneți: „Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului.” (Sfânta Evanghelie după Ioan, IX, 6) Și dacă Iisus Hristos „a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat" pentru vindecarea orbului, nu credeți că, cu atât mai mult, ar putea folosi rămășițele umane pentru înfăptuirea minunilor Sale și vindecarea oamenilor? Fiindcă moaștele, dragul meu frate rătăcit, tot tină = țărână înseamnă și „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” (Facerea, II, 7)

Cine suntem să judecăm mijloacele prin care Dumnezeu alege să facă minuni? Iar cadavrele, dragul meu frate rătăcit, sunt doar „corpuri, trupuri neînsuflețite, ale unui om sau ale unui animal mort”, iar MOÁȘTE s.f. pl. (În religia creștină) Rămășițele mumificate din corpul unei persoane considerată sfântă; p. ext. veșmânt, parte de veșmânt sau orice alt obiect care a aparținut unei astfel de persoane (și căreia i se atribuie puteri supranaturale) [DEX, 1998]

Cât despre icoane (Icoană = s. v. imagine, înfățișare, reprezentare, viziune - Dicționar de sinonime, Mircea și Luiza Seche, Editura Litera Internațional, 2002), omul însuși este o icoană a Dumnezeului nostru: „Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” (Facerea, I, 26) și „Adam a trăit două sute treizeci de ani şi atunci i s-a născut un fiu după asemănarea sa şi, după chipul său şi i-a pus numele Set.” (Facerea, V, 3)

Și noi, fiind "asemănarea și chipul" = imaginea, înfățișarea, reprezentarea = icoanele Dumnezeului nostru Cel în Treime Slăvit, nu sărutăm icoane când sărutăm fruntea copiilor noștri? Iar imaginea, înfățișarea, reprezentarea, icoana Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos este cu atât mai scumpă creștinului ce se află pe calea desăvârșirii și a mântuirii sale.

P.S.: Despre icoane și moaște, s-ar putea vorbi destule, dar dacă doriți să aflați mai multe (și sunteți sincer în demersul dvs.) aveți la îndemână internetul, dar și pe credincioșii Bisericii Ortodoxe, care nu-și pun atâtea probleme de cinstirea icoanelor și a moaștelor (le respectă și atât). Dar acestea sunt valabile doar dacă doriți cu adevărat să vă lămuriți și nu doar să discutați în contradictoriu și să furați din timpul de rugăciune al altora!