Când văd cum mâna Timpului sfărâmă
Bogații, mândrii secoli ce-au apus
Cum falnicele turnuri le dărâmă
Și bronzul veșnic, sclav îi e, supus,
Când văd cum, flămânzit, oceanul sapă
Împărăției stâncilor hotarul
Și cum uscatul năvălește peste apă
Și pierderea-i câștig, cum cade zarul,
Când văd materia preschimbând cu rândul
Viața-n gunoi și-n viață gunoirea
Ruina tuturor mi-aduce gândul
Că Timpul vrea să-mi ia cu el iubirea
Și ca o moarte-i presimțirea, vai,
Că numai ce se pierde poți să ai.
(Shakespeare)
Nu-i marmură. Nu-s lespezi de morminte regești
Mai mult ca versul meu să țină.
Va să-ți păstrez lumina prin cuvinte,
Că-n piatră, zgura vremii ți-o întină.
Când în război cu timpul cad statui
Și ard cetăți, și se prăvăl palate,
Doar ție, Mars, prin fier și focul lui
Să-ți treacă amintirea nu mai poate
Tu calci, deci, peste moarte și uitare.
Iar prețul tău la fel va fi, și-atunci,
În ochii viitorului, prin care
Spre tristul capăt erele-și dau brânci.
Și, până când toate acestea or să fie
Trăiești, ca-n ochii mei, și-n poezie.
(Shakespeare)
Last edited by Mihnea Dragomir; 08.08.2010 at 22:36:35.
|