In opinia mea, a privi unirea sotilor crestini doar ca pe un act sexual, vulgarizeaza f mult raporturile dintre ei, ii reduce de la calitatea de persoane plenare la cea de indivizi (sau poate mai putin: corpuri).
Orice actiune pe care o intreprindem, inclusiv in plan sexual, are si o dimensiune spirituala. Si prin intermediul oricarui act poti sa tinzi catre Dumnezeu sau sa cobori in animalitate. Mie imi place sa cred ca atunci cand te intalnesti cu sotul, te intalnesti cu o persoana creata dupa chipul lui Dumnezeu care te completeaza si te intregeste. Ca omul a fost creat pentru comuniune, nu pentru viata singuratica.
Privirea intimitatii dintre soti la satisfacerea unor nevoi mi se pare conceptia unei minti bolnave. (Oamenii sunt redusi la mijloace de gasire a satisfactiei.)
Pe mine ma deranjeaza enorm un astfel de reductionism (il plasez pe acelasi nivel de intelegere cu generalizari de tipul: femeile sunt proaste/curve).
Un citat dintr-un articol foarte frumos: Casatoria - Taina a daruirii si a desavarsirii persoanei
Unire si cunoastere
Sfanta Scriptura numeste unirea conjugala a barbatului cu femeia cu termenul de "cunoastere". Despre Adam se spune ca "a cunoscut pe femeia sa si ea a zamislit si a nascut" (Gen. 4, 1). "Cain a cunoscut pe femeia sa, care a nascut" (Gen. 19, 6). Pentru a intelege mai bine de ce unirea dintre barbat si femeie este o cunoastere, trebuie sa privim spre Dumnezeu, nu spre animal. La acesta din urma imperecherea satisface exigentele naturii si nevoile biologice. Intre barbat si femeie in casatorie nu poate fi vorba de imperechere ca in lumea animala, ci de dar total. In masura in care, din Revelatie, mintea omeneasca intelege ceva din taina cea mare a lui Dumnezeu, ea afirma ca Persoanele Sfintei Treimi se intrepatrund, locuiesc una in alta, fiecare se comunica celeilalte in mod total, ramanand insa ceea ce ea este. Tatal se comunica in intregime Fiului ("Eu si Tatal una suntem" In. 10, 30) si Duhului, Fiu Care il descopera pe Tatal prin Duhul Sfant.
Pentru ca oamenii sunt creati dupa chipul lui Dumnezeu, comuniunea persoanelor omenesti in casatorie se numeste "cunoastere", nu in sensul de "stiinta" a celuilalt, ci de experiere a prezentei fiintei celuilalt care ni se ofera ca dar, insa in daruirea noastra totala spre el. Daruindu-se barbatului, ca el s-o cunoasca, femeia accepta sa fie gandita, descoperita de cel caruia i se daruieste. La fel, sotul daruindu-se sotiei ca sa fie cunoscut, el este inteles, priceput, descoperit si exprimat de si prin ea, dupa cum si ea se exprima prin el. Nu numai gesturile trupurilor sunt cele care pun in lumina ceea ce este tainic in om, ci ele favorizeaza descoperirea persoanelor nu numai in cuvintele pe care le schimba intre ele, ci mai ales, in ceea ce este in ele unic (atat ca desavarsire, cat si ca nedesavarsire), unicitate pe care o acopera materia trupului. Miscarile, gesturile trupurilor, apropierea trupeasca si unirea in casatorie sunt numite "cunoastere" pentru ca ele implinesc ceea ce s-a nascut deja din intimitatea mintii, a vointei si a simtirii lor.
Daca sotii se obisnuiesc sa nu se cunoasca realmente unul pe altul in trup si in suflet, daca intre ei nu se poate vorbi de intimitatea cunoasterii care ajuta afectiunea si tandretea, unirea celor doua trupuri nu implineste exigentele planului lui Dumnezeu cu omul, in calitate de fiinta creata pentru comuniune. O asemenea unire, in loc sa fie intr-adevar cunoastere, devine masca ce opacizeaza transparenta fiintiala a persoanelor, blocand functionalitatea persoanei spre cresterea in comuniune cu celalalt partener de existenta. Este o profanare a persoanei umane. Pentru aceasta legaturile trupesti ocazionale, lipsite de perspectiva cresterii in comuniune si in desavarsire, sunt pacate. Iar utilizarea spre pacat a trupului uman suprima taina trupului si ii alieneaza frumusetea pentru ca nu exista frumusete fara taina.
Dumnezeu nu este numai fiinta (Exod 3, 14), ci si iubire (In. 3). Persoanele divine se daruiesc una alteia, "locuiesc" una intr-alta, de asa maniera, incat sunt Una dupa natura, fara a-si pierde distinctia personala. Creati dupa chipul lui Dumnezeu, oamenii reflecta si trebuie sa reflecte in relatiile dintre ei modul de fiintare a Creatorului si Arhetipului lor. Iar in familie aceasta se impune cu atat mai mult. De aceea, in actul cunoasterii sotului de catre sotie si invers, potrivit planului lui Dumnezeu, acestia devin un trup (Gen. 2, 24) in comuniunea care-i face dupa chipul unitatii existente intre PersoaneleSfintei Treimi. Unitatea conjugala, unitatea dintre cei doi soti, nu este o simpla juxtapunere a doi indivizi, nici numai unitate ca satisfactie a trupului sau drept consecinta buneivointe a unuia fata de celalalt, ci si comuniune datorata inainte de toate clarului desavarsit al celor doua persoane.
Aceasta daruire a persoanei umane implica descoperirea, cunoasterea, dezvaluirea celuilalt, cere daruirea de sine intreaga celeilalte persoane, care, renuntand la cautarea egoista a satisfactiilor proprii, se intoarce cu totul spre persoana celuilalt, dorindu-i si procurandu-i binele. Asadar, atunci cand intre cele doua persoane exista o daruire reciproca totala, cand amandoua renunta la sinea lor ingusta spre a se darui una alteia, se naste dragostea cea adevarata si unica, numai aceasta putand sa garanteze unirea adevarata si cunoasterea autentica a celor doi parteneri de viata.
|