Citat:
În prealabil postat de Miha-anca
Coralina:Diferenta dintre omul, care nu isi cunoaste pacatele si cel, care si le cunoaste, e ca de la carul din curte, la Carul de pe cer, scria Carl G. Jung.
Cand omul se vede pacatos, acesta este efectul Duhului Sfant, Care il lumineaza sa isi vada pacatele si Care ii da si puterea si dorinta de a le indrepta. Acest om, desi se vede tot numai cu pacate, are totusi speranta ca se poate indrepta, curata si sfinti. Este o mare speranta, pe care Duhul Sfant il sadeste in inima celui care se smereste in fata lui Dumnezeu.
Acest "morman de pacate" ne ajuta sa intelegem ce e bine si ce e rau; ne ajuta sa facem ordine in viata noastra si sa ne luam la tranta cu aceste pacate. Facand acest lucru intelegem mai bine mecanismele vietii. Regretand, ne indreptam si ne smerim. Smerindu-ne, reducem din mandrie: scadem noi la dimensiunile noastre reale si creste cel, pe care il desconsideram sau il uram.
Ori, daca ne iubim, ne supradiensionam, iar mandria creste proportional. Cele mai multe greseli le facem din mandrie.
|
Bun, dar cum se impaca ipostaza de "cel mai pacatos de pe pamant", in care trebuie sa ne vizualizam
necontenit, cu speranta de indreptare de care pomenesti? E o fractura de logica pe undeva in acest discurs: daca ma consider cel mai rau dintre cei mai rai
incontinuu, cand mai are timp sa se sadeasca speranta?
Iar daca, sa zicem, aceasta speranta este (totusi) sadita, am voie s-o recunosc ca atare sau mi se considera acest lucru un act de mandrie?
Tot in aceasta ordine de idei, de ce oare aleg ortodocsii cu preponderenta extremele? De exemplu, din multele povete pe care Sfintii Parinti le-au dat de-a lungul timpului celor casatoriti, tendinta aproape unanima este sa i se dea cel mai mult credit parintelui Arsenie Boca, asadar celui care se plaseaza prin afirmatiile sale la o extrema rigida a opiniilor pe marginea subiectului.