Citat:
În prealabil postat de Mihnea Dragomir
Sufăr și eu de aceeași boală. Aroma din cratițele cele sfârâitoare mă atrage ca cel mai diafan și feromonal parfum. Fripturile cu cimbru și un zar de unt nu sunt niciodată destul de mari pentru mine. Dacă îmi doresc o minune, este ca oala de sarmale să se umple la loc deîndată de o golesc. Adică, zilnic. Marmite de dimensiuni militare sunt visul meu erotic, ciorbele bine drese cu smântână mă atrag precum nectarul insectele. Oalele de vin uleios și tandru sunt femeile mele, iar buchetul lor bogat e sărutul pe care îl aștept. Dar adevărata mea slăbiciune sunt plăcintele. Nu stau să aleg: fie poale-n brâu moldovenești, fie pită machedonească cu brânză ori ciuperci, fie complicate aluaturi franțuzești, orice tavă de plăcintă rumenă scoasă din cuptor este mai străluce, pentru mine, ca soarele sfânt de pe cer.
Cu un timp în urmă, antrenat de un exercițiu spiritual pentru găsirea păcatului capital de care sufăr cel mai mult, a ieșit, la scor, că sufăr de lăcomie. Și atunci, întrebând ce-i de făcut, Dumnezeu mi-a amintit că păcatele capitale se combat prin practicarea virtuților contrare lor. Așa am ajuns să țin post. Mai mult, i-am promis lui Dumnezeu și am primit binecuvântarea Lui să adopt o regulă personală de post: vinerea, de la răsărit și până la apus, mănânc numai pâine și fructe. Începând cu ora 19 iarna sau 19 vara, pot să mănânc post obișnuit (care în Biserica mea înseamnă abținere de la carne). De acord cu soția mea, care apreciază cam cât economisesc nemâncând dimineața și la prânz decât pâine și, eventual, fructe, diferența de bani ia drumul unui plic care este destinat ajutorării săracilor. Am adunat bani frumușei în acel plic cu exercițiul de vineri. Trebuie să spun că, la început, îmi era tare greu și deseori am căzut. Când reușeam, eram plin de arțag ca nemâncații pentru care cuiele par scobitori, iar lemnele cârnați. Când nu reușeam, eram deznădăjduit. Uitasem ceva esențial: uitasem că nu poți să ții post singur. Am cerut ajutorul lui Cristos, spunându-I: "Doamne, Tu pe toate le poți. Tu poți să întărești puțina mea voință. Iată, eu vreau să fac acest lucru bineplăcut Ție, numai că nu prea pot. Ai vrea, Te rog, să mă ajuți ?" Și m-a ajutat. De unde, până atunci, ziua de vineri era o zi neagră pentru mine, acum abia aștept să vină vinerea. Iarăși am ceva să-I ofer !
Poate folosește ?
|
Citind aceasta confesiune, mi-am amintit de termenul de “suicid gastronomic”, despre care am auzit la Liiceanu in “Intalnire cu un necunoscut”.
Redau un fragment. Nu e o abordare duhovniceasca a patimii lacomiei dar e scrisa cu talent si o autoironie savuroasa.
Va doresc sa nu experimentati decat savoarea estetica a lecturii, nu si pericolul mai grav decat credem al patimii lacomiei !
“Extremele culinare ale vietii”- frugalitatea si desfraul – le-am trait in doua ocazii apropiate in timp si intr-un mod perfect paradoxal: in anii ’80, cel mai sumar prinz l-am experimentat intr-o tara a opulentei (Germania), iar cea mai baroca cina, intr-o tara a "mizeriei" (Romania).
Episodul 1
In 1984, eram la Heidelberg cu Andrei Plesu, in ultimele luni ale bursei Humboldt.
Sintem invitati de o prietena comuna din Germania la o reuniune de familie, in vila parintilor ei dintr-un orasel de pe malul lacului Konstanz.
Tatal prietenei era directorul Institutului Max Planck din München, iar vila unde am fost invitati avea o superba gradina care dadea spre lac.
Cind am ajuns, masa era deja intinsa intr-un chiosc si toti membrii familiei – gazdele (generatia trecuta de 60 de ani), copiii lor, adunati de prin diferite tari ale Europei unde-si aveau jobul, si copiii acestora – ne asteptau in gradina. Eram, parca, adulti si copii, vreo 12 persoane.
Plesu, cu gindul la ospatul care urma sa-nceapa, era destul de trist, pentru ca invitatia il prinsese in prima saptamina a dietei Scarsdale: in ziua aceea, la prinz, avea pui cu salata si, extrem de constiincios, venise, intr-un pachetel, cu portia de pui, spunindu-si ca din partea gazdelor va exista o deplina intelegere pentru rigoarea lui alimentara.
Si masa a inceput. A fost adus un castron mare, plin cu salata verde. Trecindu-l din mina in mina, fiecare si-a pus in farfurie doua-trei frunze de salata. Dupa ce a facut turul mesei, castronul s-a golit si am inceput cu totii, cu un aer oarecum pios si preocupat, sa mincam, pe-ndelete, frunzele de salata.
Episodul nu a durat, totusi, cu conversatie cu tot, mai mult de citeva minute. Apoi am asteptat cuminti pina cind doamna casei a aparut din bucatarie cu o bucata de pulpa de porc la cuptor, nu mai mare de 1 kilogram. "Kurt", i s-a adresat ea sotului ei, "am sa te rog sa tai tu friptura".
Apoi, catre noi: "Se pricepe grozav la taiat friptura!" Directorul Institutului Max Planck din München s-a sculat in picioare, a luat platoul in fata si cu un cutit cu lama lunga a inceput sa taie carnea in felii nu mai groase de citiva milimetri. Era un adevarat maestru: nu am vazut niciodata o friptura de porc taiata atit de subtire.
Pe masura ce taia, fiecare isi primea in farfurie felia de carne cit coala de hirtie. O bucata cam de doua degete a ramas mai departe, netaiata, pe platou si a poposit, stinghera, in mijlocul mesei.
In timp ce unul dintre copii umplea constiincios paharele dintr-o carafa cu apa de la robinet, un castron cu cartofi a facut turul mesei si fiecare ne-am pomenit cu o jumatate de cartof alaturi de pojghita de carne.
Cu un Guten Appetit! rostit voios de directorul Institutului, s-a dat semnalul pentru atacarea felului al doilea. Tin minte ca am terminat carnea si jumatatea de cartof din trei inghitituri, fara sa manifest, insa, vreo forma de lacomie.
Apoi, am simtit cum urca in mine, devastatoare, foamea. Plesu, care statea la masa linga mine, a vazut pesemne disperarea care-mi aparuse pe chip. Cu gesturi delicate, sub masa, a desfacut pachetelul cu carnea de pui si mi-a strecurat o bucatica. "Bai, maninca si asta, mi-a soptit, c-o sa ti se faca rau. Esti livid".
Am aruncat in gura, pe furis, bucatica de pui, zimbind intre timp politicos si avind aerul ca sint interesat de conversatie. Masa nu durase, cu taiatul fripturii cu tot, mai mult de zece minute. Farfuriile goale straluceau acum in fata noastra.
Si-atunci s-a-ntimplat ceva de necrezut. Directorul Institutului Max Planck
s-a lasat pe spatarul scaunului, parca doborit de opulenta prinzului, si, cu miinile la ceafa, a rostit satisfacut: Ich könnte sagen, wir haben wunderbar gegessen! – Und denke nur, Schätzchen – ii raspunse doamna -, daß du Furcht hattest ein Kilo Fleisch wäre nicht genug. Wir haben noch was für morgen. ("As zice c-am mincat excelent!" "Si cind te gindesti, dragul meu, ca te temeai ca n-o sa ne-ajunga 1 kilogram de carne. A mai ramas si pentru maine".