Cândva mă temeam ca nu cumva, citind filosofie neconformă cu învăţătura Bisericii, să-mi zdruncin convingerile. Am înţeles apoi că nu trebuie să ţin la convingeri ca la un adevăr câştigat şi care poate fi furat. Am înţeles că adevărul nu are cum să-mi fie duşman. Vreau ca eu să cunosc şi să slujesc Adevărului, nu adevărul să-mi slujească mie. Am abandonat orice teamă. Cunoaşterea mă transcende; nu trebuie decât să ajung la ea. Dogmele le văd ca pe reflexii ale adevărului în conştiinţele Sfinţilor Părinţi şi ale noastre.
Nu poţi rătăci decât depărtându-te de adevăr.
Da, poţi fi înşelat, dacă nu ai nişte repere clare. Dar dacă eşti în Biserică, dacă ai Evanghelia şi învăţători luminaţi (Sfinţii Părinţi şi marii teologi ai vremurilor noastre) care să-ţi deschidă mintea, de ce te mai poţi teme?
Poţi spune că trebuie să cunoşti doar lucrurile necesare pentru mântuire. Însă mintea omului, cum spunea parcă Calist Catafygiotul, e într-o necontenită căutare şi nu-şi poate astâmpăra setea decât în Dumnezeu cel nesfârşit, după al Cărui chip e zidită. Prin urmare, nu te poţi opri. Spre Dumnezeu e o cale nesfârşită. În acest sens cred că dogmele nu sunt nişte adevăruri închise în ele însele, ci nişte porţi deschise spre Dumnezeire, care îndeamnă la mai multă înţelegere, la o tot mai largă cuprindere.