Asemănarea în idei vine de la asemănarea sau identitatea învăţătorilor noştri, cred. Dacă ei nu s-au temut că smintesc, nici noi nu ne temem. Dacă venim cu idei originale, străine dreptei credinţe, atunci ar trebui, într-adevăr, să ne temem.

Este evident că există diferenţe, uneori mari, între opiniile Părinţilor duhovniceşti pe care i-a avut fiecare dintre noi. Unii pun accent mai mult pe corectitudine, alţii mai mult pe blândeţe, bunătate, îngăduinţă. Personal, cred că Mântuitorul nu a pus accent pe corectitudine, ci pe blândeţe, spunând despre Sine că este blând şi smerit cu inima, şi criticând de nenumărate ori hipercorectitudinea fariseilor, care prin stricteţea lor puneau poveri grele pe umerii oamenilor iar de iubire uitau. El S-a îndurat de toţi şi pe nimeni nu a întrebat dacă a dus o viaţă corectă. Iar criteriile Judecăţii celei înfricoşătoare ştiţi foarte bine care sunt (sau care este, căci în definitiv se rezumă la unul singur: mila).
La părinţii ortodocşi găsim adesea exprimări de genul: „mai mare este ceva decât altceva”, adică este o ierarhie a virtuţilor: mai mare este ascultarea decât postul, mai mare este pacea decât dreptatea ... ş.a.m.d. Astfel de exprimări nu spun că ceea ce e pe locul doi nu contează, ci doar că nu e pe primul loc.
În sensul ăsta îşi exprima şi Părintele Rafail Noica îngrijorarea că ortodoxia românească ar putea să cadă în greşeala iudeilor din vremea Mântuitorului, şi anume suficienţa provenită din conştiinţa de „popor ales”.