[delia31]

În prealabil postat de MariS_

Dumnezeu a creat lumea din bunatate, nu din corectitudine, Dumnezeu si-a jertfit Fiul pentru noi, pacatosii, din bunatate, nu din corectitudine, Dumnezeu ne mantuieste pe noi, firele de praf, din bunatate, nu din corectitudine. De asta am spus ca la Dumnezeu predomina bunatatea. Dar ... nu sunt eu cel ce are adevarul, deci posibil sa ma insel. Spun doar ceea ce simt si ceea ce cred. Foarte probabil ca pentru asta sa ajung la ... butoiul cu smoala.
"Si nu uita, mama, sa fii bun!"
Har, smerenie si jertfa de sine.

P.S. Delia draga, imi place cum scrii, chiar si cand suntem, partial, in dezacord. O faci cu caldura si asta se simte. Continua, ca e nevoie de tine pe forum.

MariS, om bun, n-as zice dezacord, ci mai degraba faze de intelegere, faze complementare. Sau ca dizacordul aparent vine dintr-un fel de disociere (cam artifciala) intre mila si dreptatea lui Dumnezeu. Ele nu pot fi nicicum despartite. Sunt ca fata si verso-ul unei foi.
O sa-ti zic o interpretare interesanta, dar nu acum. Sa vad cand am timp sa o caut.

Acuma, e adevarat ce spui ca Dumnezeu a creat lumea din bunatate si iubire. Cine ar putea contrazice asta? Dar mai adaugi ca nu a creat-o din corectitudine.
Daca ai un pic rabdare, hai sa despicam un pic firu’n 4 si sa vedem care e intelesul “corect” (sau bun) al termenului “corectitudine” in contextul creatiei de care zici.
Iti zic cam ce am inteles eu pana acum fara sa am pretentia ca detin eu intelesul deplin si duhovnicesc.

Actul creatiei, fiind facut din bunatate si deci fiind bun, a avut ca rezultat un cosmos. Cuvantul “kosmos” in greaca e extraordinar de bogat si plin de sensuri: e si frumusete, si armonie si ordine si tot ce tine de perfectiune.
Cosmosul creat din bunatate si iubire e tocmai armonia lucrului drept si bine-facut. “Corectitudine” inseamna fara greseala.

Cosmosul, asa cum l-a creat initial, e fara fisura, fara greseala, deci nu putem exclude cu nici un chip, dreptatea si corectitudinea din actul creatiei.
Putem chiar nuanta: a facut lumea din bunatate si iubire, adica avand ca imbold si motivatie iubirea si bunatatea. Iar ca rezultat a iesit ceva fara fisura, fara greseala, adica corect, in armonie cu El.

Mai departe, nu putem neglija un lucru evident. Ne-a lasat si pe noi in peisaj ca fiinte libere, iar noi ce am facut din kosmos? Am stricat armonia si ordinea create de El, din noi insine si din natura.

Pentru a ramane lucru al lui Dumnezeu, (pe langa toate calitatile ce presupun armonia), lucrul/creatia trebuie sa fie si sa ramana drept, ne-strambat, in armonie cu Cel-ce-nu-poate-fi-stramb.
Daca ceva/cineva e nedrept, tocmai ne-dreptatea lui e cea care cere in-dreptarea lui.
Creatia s-a strambat si trebuie in-dreptata, armonizata din nou.

Dreptatea/corectitudinea tine de lucrul drept, fara devieri. Atunci cand ceea ce e drept prin creatie, devine stramb, intervenţia dreptatii divine e solicitata tocmai de firea lucrului, care tanjeste sa redevina drept, adica firesc.

Omul ne-drept, (stramb) sufera din cauza strambatatii lui, pt. ca ne-dreptatea e improprie firii, e ne-fireasca. Adam, dupa pacat, s-a „strambat” pe dinlauntru.
Noi l-am mostenit. Aveam nevoie sa fim in-dreptati. Hristos ne-a in-dreptat prin jertfa Lui, dar noi iar ne-am strambat. Sper sa nu ne prinda sfarsitul ne-indreptati.

Dumnezeu drept fiind, isi manifesta dreptatea nu pentru ca ar fi fost ofensat de strambatatea (nedreptatea) lumii (Dumnezeu nu poate fi limitat de nici o ofensa), ci pentru ca lumea are nevoie de dreptatea Lui, are nevoia sa fie in-dreptata, sa fie din nou facuta dreapta. Cosmosul/creatia are nevoie sa i se restabileasca armonia, corectitudinea, lipsa de greseala.

Eu inteleg dreptatea / in-dreptarea ca o necesitate pt. ca omul sa poata fi din nou in comuniune cu Cel drept. Cu precizarea ca prefer in-dreptarea aici si acum, decat dupa ce va fi prea tarziu.
Stii doar ce zic ortodocsii in multe rugaciuni: “pedepseste-ma Doamne, insa cu mila si indurare.. in sensul de in-drepteaza-ma, corecteaza-ma, in-dreapta-ma, fa-ma partas dreptatii Tale, nu ma lasa stramb.

Omul cazut e o creatura suferinda care nu stie ca tocmai din pricina ca s-a strambat si nu e drept, tocmai de aceea ajunge sa-si provoace mai mult rau si sa sufere.
Iar in-dreptarea (facerea unui lucru stramb sa fie din nou drept) o face Dumnezeu nu ca pedeapsa, ci ca leac de vindecare, spre in-dreptare, tocmai din multa milostivirea si bunatatea Lui.
Eu nu le vad deloc separate – bunatatea si corectitudinea lui Dumnezeu.

Situatia e cam ca si a unei mame care din iubire pt. copilul care s-a jucat cu focul si a ars casa, il cearta, il pedepseste ca sa-i fie de leac, sa-l in-drepte, nu asa, ca se simte ea ofensata de pagubele materiale. Iar daca mama nu-l va certa spre in-dreptare, copilul va mai repeta experimentul si isi va provoca mai mult rau.

A zice ca Dumnezeu e bun si primeste pe oricine in Imparatia Lui e foarte corect si adevarat, ca doar El a zis “pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afara”.
Iar ortodoxia precizeaza raspicat: cel ce vine la Hristos, daca nu vrea sa fie scos afara, trebuie sa se lase in-dreptat daca cumva e stramb (si cine nu e?), nu de alta dar sa nu ne trezim ca in pilda cu cel ce a fost dat afara pentru ca nu avea haina de nunta.
A venit omul la Hristos, bazandu-se ca nu-l va scoate afara si totusi a fost dat afara ca nu avea haina de nunta. Cum vine asta? Se contrazice Hristos? Prima data ii zice cu bunatate ca nu-l va scoate afara iar apoi totusi il scoate afara. Cum e? E corect sau nu ca l-a dat afara?

Cred ca aceluia i s-a dat un rastimp la dispozitie sa se pregateasca de nunta, sa-si schimbe tinuta launtrica, ca doar nu putea aparea asa oricum.
Nu stiu ce o fi facut in rastimpul ala, dar se pare ca vesmantul lui sufletesc era in disonanta cu nunta kosmica la care fusese invitat (unde kosmos = creatie in armonie cu Creatorul; lucru care, desi a fost stramb, s-a lasat in-dreptat, facut drept).