Nu trebuie să ne povesteşti mai mult; e de ajuns cât ai spus, ca, cine vrea, să înţeleagă. Sigur că nu trebuie să devenim melodramatici. Dar trebuie să ştii că, intrând şi postând aici, ne-ai devenit ca o soră şi ne dor şi pe noi durerile tale, cu atât mai mult cu cât eşti atât de tânără.
Mi se pare cu atât mai greu să înduri astfel de suferinţe, cu cât le înduri singură; nu mă refer la oamenii care te iubesc şi cu siguranţă te sprijină, ci la Dumnezeu.

Te-ai supărat pe El tocmai când aveai cea mai mare nevoie de sprijinul Lui. Sunt convins că e greu să nu te revolţi când eşti rău lovit. Dar ne supărăm pe Dumnezeu atunci când ni se pare că e nedrept. Când suferim o pierdere teribilă sau când suntem în situaţia de a pierde totul (chiar viaţa). Nu înţelegem de ce îngăduie Dumnezeu asta. Sau unde e El, când astea se întâmplă. De ce nu intervine, dacă e bun?

Gândim aşa din cauză că asta e imaginea pe care ne-am format-o despre El. Dacă, însă, vrem să înţelegem cum iubeşte şi cum lucrează Dumnezeu, trebuie să privim spre Hristos. Care a venit nu îndreptând lumea prin forţă, nu pedepsindu-i pe răi şi răsplătindu-i pe buni, ci a venit dăruind, vindecând, mângâind, suferind enorm, jertfindu-Se.
Iar după ce a înviat nu a scutit pe nimeni de suferinţă şi nici nu a promis asta. Din contră, cei care L-au iubit mai mult au suferit poate cel mai mult. N-a venit să ne scutească de dureri, ci să le poarte împreună cu noi, omeneşte, pentru ca noi să le ducem împreună cu El, dumnezeieşte. Nu ne-a scăpat de moarte, ci a trecut prin ea, pentru ca şi noi, dacă suntem uniţi cu El, să putem să o învingem şi să ajungem la înviere. Aşa au răzbit prin cele mai mari suferinţe - lagăre, închisorile comuniste - cei care au nădăjduit în El, pe când cei care s-au bazat doar pe ei înşişi cred că şi-au epuizat mult mai repede resursele morale.
Existenţa suferinţei, a durerilor în lume nu e vina lui Dumnezeu, ci a omului, care, neascultând, a adus moartea în lume, şi durerea.
Iată de ce e mai bine să fii „oiţă” decât „căpriţă”.