E un nonsens să spui: „am nevoie de dovezi ca să cred”. Pentru că atunci nu mai e vorba de credinţă, ci de evidenţă. Or tocmai asta e taina religiei, că Dumnezeu nu este evident. Şi nu e evident din cauză că e mai presus de închipuire, de capacitatea noastră de a înţelege şi imagina. Dacă Îl cauţi pe Dumnezeu în lume, nu-L vei găsi, pur şi simplu pentru că El nu este acolo. Sunt doar urmele Lui, lumea poartă în ea amprenta lui Dumnezeu, însă oricine poate contesta faptul că Îi aparţine. Mulţi vor spune: da, vedem şi noi că e o amprentă, ca şi voi, însă nu ştim a cui e, nici măcar nu ştim dacă nu cumva e un fals.

A crede în Dumnezeu este o alegere; convingerea poate apărea ulterior, pe măsura înaintării în credinţă, şi ea decurge din faptul că, situându-te de partea credinţei începi să vezi altfel, să ai o nouă perspectivă şi să constaţi că totul capătă sens.