Citat:
În prealabil postat de Mihailc
Noi ortodocșii, suntem adesea catalogați de către neortodocși, ca ultraconservatori, paseiști, blocați în forme consacrate, necreativi. Mai e posibilă, totuși, creativitatea în ortodoxie, mai avem energie și motivație să strecurăm, într-o tradiție atât de "împlinită" sub multiple aspecte, noutatea ziditoare, imboldul spre zone încă insuficient exploatate, mai e oportună împrospătarea cultului cu alte tipuri de exprimări ale experienței ecleziale? Este ortodoxia "pecetluită" precum mormântul Domnului înainte de Înviere?
Vă invit la o dezbatere (posibil) pasionantă care sper că va scoate din "akedie" pe unii prieteni de pe forum aflați "în tentativă de retragere" din motive mai mult sau mai puțin justificate.
Un prim exemplu de creativitate îl constituie ritul occidental ortodox. Reproduc mai jos un text introductiv pe această temă, după care sper că vom avea ce discuta.
Fenomenul complex al „ortodoxiei occidentale” apare între cele două războaie mondiale sub fondul mișcării de reînnoire liturgică începută în sânul Bisericii Catolice la sfârșitul secolului al XIX-lea. Francezii încercau să găsească răspunsuri la o serie întrebări rămase în suspans încă din perioada Reformei, iar învățătura Bisericii Ortodoxe aducea satisfacții unor aspirații mai mult sau mai puțin conștiente. La rândul lor, câțiva tineri ruși, ajunși în Franța după revoluția din 1917, vor descoperi bogățiile unui patrimoniu creștin, până atunci disimulat de vicisitudinile istoriei. În această perspectivă, unii au crezut în restaurarea vechiului „rit galican” , care ar fi însemnat o reîntoarcere la perioada în care Biserica din Orient și cea din Occident nu erau încă separate. Pentru aceasta era însă nevoie de o conjunctură istorică favorabilă. Dorința apropierii de ortodoxie, răspundea unei necesități explicite: aceea a redescoperirii spiritualității ortodoxe, dar sub forme specifice, adică o „Ortodoxie proprie Occidentului, care prin întoarcerea la unele tradiții locale ar fi fost oarecum diferită de ritul oriental”. Din acest deziderat ia naștere o nouă formațiune eclezială, recunoscută în 1936 de patriarhia Moscovei, sub numele de „Biserica Ortodoxă a Franței”, care din 1960 va purta titulatura de „Biserica Catolică Ortodoxă a Franței”, prescurtat ECOF. Căpătând statut de episcopie autonomă, din anul 1972 și până în anul 1993 se va afla sub ascultarea canonică a Patriarhiei Române, singura țară latină majoritar ortodoxă. (Emanoil Băbuș - Ortodoxie și Occident)
|
Eu cred ca la "teoria" practicarii spalarii picioarelor aproapelui nu s-a mai lucrat aproape deloc. Ba chiar cred ca i s-a luat locul cu practica calcarii pe picioare a aproapelui. Toti se "arunca" la teologii inalte si foarte inalte, dar uitam sa mai fim in slujba aproapelui, uitam sa mai fim
oameni. Aproapele a devenit cantitate neglijabila in noua ecuatie a mantuirii, iar daca nu spune asa cum spunem noi atunci ne suparam si il consideram dusmanul nostru, si daca nici nu admite sa-i turnam acum si pe loc o galeata de dreapta invatatura pe gat si s-o bea in fata noastra si sa zica ca e buna, il blestemam si afurisim ca are pe satana in el. De fapt noi ne multumim cu un crestinism rational, teoretic, logic, demonstrabil si para demonstrabil. El nu ne atinge inima, pentru ca altfel inima noastra ar trebui sa fie schimbata si sa nu mai scoatem pe gura atatea murdarii, invinuiri ale celuilalt, denigrari, calomnii, invidii, rautati, ci doar rabdare, smerenie, bunatate, blandete, dragoste. Fie ca un nou teolog sa revigoreze "teoria" smereniei prin practica spalarii picioarelor. Or ne e rusine sa nu ne injosim cumva?
Har, smerenie si jertfa de sine.