Creativitatea ortodoxiei

[MariS_]

În prealabil postat de Mihailc

Noi ortodocşii, suntem adesea catalogaţi de către neortodocşi, ca ultraconservatori, paseişti, blocaţi în forme consacrate, necreativi. Mai e posibilă, totuşi, creativitatea în ortodoxie, mai avem energie şi motivaţie să strecurăm, într-o tradiţie atât de "împlinită" sub multiple aspecte, noutatea ziditoare, imboldul spre zone încă insuficient exploatate, mai e oportună împrospătarea cultului cu alte tipuri de exprimări ale experienţei ecleziale? Este ortodoxia "pecetluită" precum mormântul Domnului înainte de Înviere?
Vă invit la o dezbatere (posibil) pasionantă care sper că va scoate din "akedie" pe unii prieteni de pe forum aflaţi "în tentativă de retragere" din motive mai mult sau mai puţin justificate.

Un prim exemplu de creativitate îl constituie ritul occidental ortodox. Reproduc mai jos un text introductiv pe această temă, după care sper că vom avea ce discuta.

Fenomenul complex al „ortodoxiei occidentale” apare între cele două războaie mondiale sub fondul mişcării de reînnoire liturgică începută în sânul Bisericii Catolice la sfârşitul secolului al XIX-lea. Francezii încercau să găsească răspunsuri la o serie întrebări rămase în suspans încă din perioada Reformei, iar învăţătura Bisericii Ortodoxe aducea satisfacţii unor aspiraţii mai mult sau mai puţin conştiente. La rândul lor, câţiva tineri ruşi, ajunşi în Franţa după revoluţia din 1917, vor descoperi bogăţiile unui patrimoniu creştin, până atunci disimulat de vicisitudinile istoriei. În această perspectivă, unii au crezut în restaurarea vechiului „rit galican” , care ar fi însemnat o reîntoarcere la perioada în care Biserica din Orient şi cea din Occident nu erau încă separate. Pentru aceasta era însă nevoie de o conjunctură istorică favorabilă. Dorinţa apropierii de ortodoxie, răspundea unei necesităţi explicite: aceea a redescoperirii spiritualităţii ortodoxe, dar sub forme specifice, adică o „Ortodoxie proprie Occidentului, care prin întoarcerea la unele tradiţii locale ar fi fost oarecum diferită de ritul oriental”. Din acest deziderat ia naştere o nouă formaţiune eclezială, recunoscută în 1936 de patriarhia Moscovei, sub numele de „Biserica Ortodoxă a Franţei”, care din 1960 va purta titulatura de „Biserica Catolică Ortodoxă a Franţei”, prescurtat ECOF. Căpătând statut de episcopie autonomă, din anul 1972 şi până în anul 1993 se va afla sub ascultarea canonică a Patriarhiei Române, singura ţară latină majoritar ortodoxă. (Emanoil Băbuş - Ortodoxie şi Occident)

Eu cred ca la "teoria" practicarii spalarii picioarelor aproapelui nu s-a mai lucrat aproape deloc. Ba chiar cred ca i s-a luat locul cu practica calcarii pe picioare a aproapelui. Toti se "arunca" la teologii inalte si foarte inalte, dar uitam sa mai fim in slujba aproapelui, uitam sa mai fim oameni. Aproapele a devenit cantitate neglijabila in noua ecuatie a mantuirii, iar daca nu spune asa cum spunem noi atunci ne suparam si il consideram dusmanul nostru, si daca nici nu admite sa-i turnam acum si pe loc o galeata de dreapta invatatura pe gat si s-o bea in fata noastra si sa zica ca e buna, il blestemam si afurisim ca are pe satana in el. De fapt noi ne multumim cu un crestinism rational, teoretic, logic, demonstrabil si para demonstrabil. El nu ne atinge inima, pentru ca altfel inima noastra ar trebui sa fie schimbata si sa nu mai scoatem pe gura atatea murdarii, invinuiri ale celuilalt, denigrari, calomnii, invidii, rautati, ci doar rabdare, smerenie, bunatate, blandete, dragoste. Fie ca un nou teolog sa revigoreze "teoria" smereniei prin practica spalarii picioarelor. Or ne e rusine sa nu ne injosim cumva?
Har, smerenie si jertfa de sine.

[Mihailc]

Taina îndumnezeirii prin har a persoanei umane e o dovadă în plus că drumul Bisericii nu se opreşte (sau mai bine zis n-ar trebui să se oprească) într-un anumit punct de unde-şi contemplă cu nesfârşită satifacţie realitatea proprie ca pe o natură moartă. Biserica dreptmăritoare are nevoie de o relectură aplicată a Evangheliei în toate direcţiile, asumarea unei cruci pe măsura suferinţelor lumii contemporane.
Teologia nu mai produce de multă vreme altceva decât variaţiuni pe teme consacrate. Cei mai importanţi gânditori ortodocşi (în afară de părintele Stăniloae) deşi au deschis orizonturi noi unor teme străvechi, sfârşesc prin a deranja o anumită stază duhovnicească foartă confortabilă, prin urmare ajung pe "indexul" neoinchiziţiei ortodoxiste (ortodoxism= ortodoxia transformată în ideologie magico-pietistă de circuit închis). Lista autorilor interzişi în ograda pravoslavnicilor habotnico-izolaţionişti se îmbogăţeşte de la an la an cu alte nume notorii provenind din rândurile scriitorilor bisericeşti care şi-au riscat talantul pentru a indica potecile uitate ale urcuşului duhovnicesc : Sergei Bulgakov, Paul Evdokimov, Christos Yannaras şi mai nou s-a alăturat Olivier Clement acestui grup select.
MariS ai dreptate, dar este doar un versant al problemei opacităţii sociale a învăţăturii Bisericii. Suntem mieluşei blânzi în biserică (câteodată nici acolo) iar în cealaltă vreme a vieţii noastre ne transformăm în lupi răpitori. Aceasta nu este altceva decât consecinţa unei credinţe orientate exclusiv pe folosul individual, egocentrică până şi în rugăciunea liturgică. Cîteodată aproapele ne incomodează nevoinţa autistă chiar şi la sfintele slujbe, ce să mai vorbim de "viaţa de toate zilele" - prin acesta înţelegând timpul pe care nu-l dăruim în totalitate Domnului.