Pe ansamblu, adica luind aminte la intentia ta, mie parindu-mi-se vadita, de a fi de folos prin aceasta postare, sunt intru totul de acord si iti multumesc pentru cuvantul spus aici. Era si momentul, e bun si tonul si buna imi pare si problematica ridicata. Multumesc, asadar :)
Voi insira si eu cateva opinii, pornind de la premisa ca imi sunt neclare unele nuante.
Mai intai, ce sa inteleg prin expresia "am descoperit omul din tine"? Corelata si cu taraboiul la care (bland) te referi (caci eu o consider ditamai criza de isterie si expresie a vanitatii si prostiei mele), eu pricep de aici ca numesti "om" tocmai izvorul iritarii deosebite pe care am exprimat-o prin critica exagerata la nivelul limbajului. Daca e asa, daca te referi la om cu sensul de slabiciuni (aici evidenta fiind mania), ok, accept acest punct de vedere (cu recunostinta pentru critica curatitoare). Pe de alta parte, ma simt stanjenit de cate ori intalnesc oameni care prefera sa considere umane doar slabiciunile sau neputintele. Oare altceva omenesc in "omul" din oameni, in general vorbind, nu avem de remarcat? (Aici eu mai am de reflectat...)
Asadar, pozitia mea este de a cunoaste "omul din om" acordind atentie, dupa cuviinta, intregii alcatuiri a persoanei, nu doar defectelor sau caderilor. O subliniere a defectelor si o strigare victorioasa ca am descoperit, in sfarsit, omul, imi pare un act mizantrop si nu denota, conform filosofiei mele de viata, dragoste. Ci judecare partinitoare si dezamagire vis-a-vis de conditia umanului. Si asta nu imi pare crestineste, in nici un caz ortodox. Dupa mine, crestinismul lucreaza pentru dezvoltarea celui facut dupa chip, pentru a-l ajuta sa ajunga la asemanare cu Dumnezeu. iar daca e facut dupa chipul lui Dumnezeu, atunci pare mai potrivit sa evidentiem chipul, iar nu umbra; florile, iar nu balariile ...
Cu totul altceva este, in schimb, cand persoana in cauza, ajutata prin harul Domnului sa isi vada metehnele, sa constientizeze pacatele proprii etc., cand asadar omul se afla in cainta si pocainta, isi atribuie singur statutul de pacatos, de nevrednic, de vierme s.a.m.d. Aceasta face parte integranta din lucrarea de pocainta personala, individuala. Si e prin harul Domnului.
Totusi, critica adusa, fie si in varianta, dupa mine, partinitoare, poate avea un rol foarte bun: taierea vanitatii, a mandriei. Efectul, roada criticii depinde mult de cel ce primeste critica, de ce anume cauta persoana criticata si de cat poate in momentul respectiv (cum dealtfel ai precizat, nestiind pe de alta parte ca eu am ripostat acolo la un sir de fapte culese in timp din relatia mea cu Scotland si ca mi-am exprimat de fapt nu dezamagirea fata de Scotland ci o alta dezamagire, mai generala, fata de narcisismul viclean al omenescului, uneori...).

In al doilea rand, atat cat stiu din viata sfintilor, atat cat am reusit sa citesc si sa pun la suflet, deocamdata cred ca ceea ce i-a sfintit a fost nu atat convingerea lor ca sunt balarii ci dimpotriva, ca sunt oameni, copii ai Domnului (dar si aceasta, dublata de pocainta si de lucrarea harului in ei). Ca urmare, convinsi ca Domnul ii iubeste ca pe faptura cea mai de pret din Creatia Sa, convinsi ca insusi Hristos S-a facut om si S-a rastignit pentru oameni, pentru mantuirea lor, si totodata fiind convinsi ca Domnul iarta multe, nespus de multe omului, copilul Sau cel mai iubit, nu au deznadajduit. Iubind pe Domnul de Care au devenit tot mai constienti, s-au lasat prin voie libera sfintiti, prin lucrarea harului lui Dumnezeu. Participind desigur prin nevointe, uneori uluitoare, prin jertfa cu sange. (Cum spunea Scotland pe un alt topic, nici eu nu cred ca in Rai sunt introdusi cu forta oameni care dau in toate partile din picioare...)
Draga Moshule, eu raman, in ciuda durerii pe care mi-o provoaca descoperirea balariilor mele, a microbilor din mine etc., raman asadar convins ca sufletul omenesc are si flori si iarba verde si soare si... de toate! Nu vad doar balarii si nu consider ca omul e o balarie. Ci, mai degraba, un Cosmos.
Cred ca sfintii s-au considerat balarii (ok, sa admitem aceasta) coplesiti de cunoasterea lui Dumnezeu, constienti de uluitoarea Mila a Domnului, intelegind ca omul nu e nimic fara Dumnezeu. Nici macar balarie! NIMIC. Asadar, in contextul raportarii omului la Dragostea si Puterea si Intelepciunea si Dreptatea lui Dumnezeu, in acest context omul nu cred ca e nici macar balarie ci de-a dreptul NIMIC.
Si in ciuda marilor caderi ale oamenilor din toate timpurile, deocamdata eu iubesc (mai mult decat detest sau dispretuiesc) oamenii, pe mine insumi si, in general iubesc omenescul din om, ca faptura multiubita de Domnul. Altfel nu l-as iubi nici pe Dumnezeu si nici Hristos Cel Intrupat nu m-ar emotiona.
Asa stau lucrurile deocamdata in mintea si inima mea. Dumnezeu sa ma ierte si sa ma ierti si tu daca am spus ceva nelalocul lui. (Nadajduiesc ca nu am agitat vreo noua balarie...)
Domnul sa ne miluiasca! AMIN+