În prealabil postat de glykys

Si parintii mai cearta babutele atunci cand le ajung la ureche plangeri cum ca nu vor sa cedeze scaunul pe care stau, ca ii reped si chiar smintesc pe unii care vin pentru prima data la biserica, si ca ele isi legitimeaza actiunile spunand ca mereu fac daruri si donatii si ca e tot dreptul lor sa stea pe scaunul acela. Spun smintesc, pentru ca anumite persoane i-au spus preotului ca au incetat de a mai frecventa acea biserica, din cauza lor.

Si atunci, cum sa mai fie mantuitoare actiunile acestea, daca se fac cu un scop anume diferit de slava lui Dumnezeu (sa vada preotul ca eu contribui, sa vada vecina, sa nu ma desconsidere ca altii dau si eu ba, sa nu ma las eu mai prejos decat coana Mita care da mai mult, sa am eu dreptul sa stau pe scaun)?

Nu putem da un raspuns clar dilemei acesteia, pentru ca, in primul rand, nu stim cu ce scop se face fapta cea buna. Nu stim nici ce e in sufletul doamnei care face daruri benevol, nici ce e in sufletul angajatei evlavioase si cum primeste Dumnezeu jertfele lor (caci ambele, e clar, fac niste jertfe). Si postul, si rugaciunea, si milostenia trebuie sa se impleteasca. Dumnezeu le vrea pe toate. In al doilea rand, o ierarhie este inutila, pentru ca biserica are nevoie si de una, si de cealalta, nu se exclud. In plus, viata nu se traieste prin comparatie cu a altuia. Trebuie sa dam tot ce e mai bun din noi, iar fiecare are masuri diferite.

Eu personal, poate parea ciudat, pun mai mult accent pe implinirea temeinica a datoriei decat pe actul benevol si neconditionat. Adica prefer un gunoier platit care isi matura bine-bine parcela si strange toate gunoaiele, decat un grup de voluntari care strang deseurile din piata. Daca toti oamenii si-ar face datoria in patratica lor, nu ar mai fi nevoie de altii care sa le repare lipsurile. Insa viata reala nu este deloc asa, din pacate, asa ca avem nevoie si de unii, si de altii.