[Ana-Maria N]

În prealabil postat de N.Priceputu

Câţi dintre cei ce s-au unit, iubindu-se, în Biserică, nu ajung, oare, după o vreme, uneori scurtă, alteori lungă, să aibă neînţelegeri, conflicte, ce pot ajunge la divorţ (care poate însemna sfârşitul relaţiei sau nu).

Să fie, oare, una din menirile tainei nunţii tocmai acest război, purtat uneori pe viaţă şi pe moarte (duhovnicească) cu cel pe care îl iubeşti, culmea, cu atât mai mult cu cât încleştarea e mai aprigă?

Aţi constatat, cei care aţi trecut prin focurile căsătoriei, o lămurire a aurului sufletului vostru sau al soţului? Aţi simţit că fiecare luptă emoţională purtată cu celălalt e o provocare, uneori extrem de puternică, de a vă învinge propriul egoism sau din contră, de a vă apăra credinţa în faţa atacurilor egoiste ale celuilalt?

Este, oare, normal în căsătorie acest război care vizează iubirea, în cele din urmă? Se poate trece, în urma unei lupte în doi de o viaţă, de la iubirea de sine la iubirea curată a celuilalt şi la iubirea împreună, desăvârşită, a lui Dumnezeu?

Avem de dus o lupta cu noi insine si nu cu cei de langa noi. Ne sunt date incercari pentru a trage invataminte din acestea, chiar si prin casnicii nostrii uneori.
Nu se poate fara Cruce! De aceea cred ca nici nu exista 'suflet pereche', 'sot/sotie ideala'...ci doar Cruce, de care nu trebuie sa fugim...