Citat:
În prealabil postat de ioan cezar
Asadar, daca am inteles bine cuvantul, o calitate intrinseca a icoanei este aceea ca orice element vazut al ei, orice numim chip, trimite la protochip. As putea spune, ca aidoma cuvantului sau structurii melodice, chipul reprezentat in icoana este un fel de rampa de lansare a cugetului si simtirii privitorului catre (si in) Biserica - persoane si evenimente din Biserica. O cale de imbisericire, un mijloc sfintitor, aceasta e icoana pe care o contemplam, in rugacine. (Oare gresesc?)
Acum, presupunind ca sunt oarecum pe un drum bun: in ce masura depinde "calatoria" sufletului privitorului in lumea icoanei, de cunostintele lui despre evenimentul reprezentat si despre persoanele reprezentate? Se poate ca, in ciuda unor cunostinte sarace, contactul cu icoana sa aiba un efect sfintitor? Depinde in grad semnificativ actul contemplarii de baza de cunostinte ale privitorului? Are, cumva, icoana o "energie secreta" care suplineste precaritatea cunostintelor privitorului? Sau, dimpotriva, o persoana cu credinta tare, insa cu un nivel scazut de cunostinte (afla de pilda ca in icoana e infatisat chipul Sfintei Parascheva dar nu stie nimic despre Cuvioasa), se poate folosi mai mult de intalnirea cu icoana...
Ma gandesc ca, dincolo de particularitatile figurative variate ale unei icoane, fie si prezenta constanta in jurul capului sfintilor a unui cerc, despre care un copil cunoaste ca e un atribut al sfintilor, il poate inalta pe privitor la Protochipul Hristos. Si asta ar fi suficient pentru a pune sufletul privitorului in dispozitie optima, sa zic asa, pentru rugaciune...
Poate am pus prea multe intrebari... Daca sunt irelevante sau natingi, imi cer iertare.
Doamne ajuta!
|
Îmi cer scuze pentru întârzierea răspunsului, dar mi-a trebuit timp să depășesc senzația neplăcută că forumul a fost lovit, în ultima vreme, de o epidemie de prostie care face ravagii pe toate palierele. În fine, nu-i treaba mea, însă nici nu poți fredona cu ușurință Bach la un festival de manele fără să simți cum te copleșește penibilul din cap până în picioare.
Interogațiile tale sunt extrem de actuale. Făceam, mai mult aluziv, într-unul din posturile anterioare, comparația (strict explicativă) dintre calitățile relaționale ale Bisericii și cele ale icoanei, ambele izvorâte din harul Duhului Sfânt. Atât Biserica, cât și icoana, își livrează adevărul adaptat iconomic la nivele de înțelegere diverse , pentru ca orice suflet să aibă acces la informația transmundană ce alimentează abundent rugăciunea-comuniune.
Prin urmare icoana va avea ceva de spus oricui, dar pe limba lui, păstrându-și mereu o ”rezervă” de apofatic pentru pătrunderea într-o altă zonă de profunzime. Tot ce trebuie să facem este să nu ne blocăm la un nivel de înțelegere ca și cum ar fi ultimul. Și ca să-mi consolidez poziția de ”iubirist”, o să spun și cu ocazia asta că incursiunea în lumea teandrică a icoanei e ca o creștere într-o dragoste adevărată, care oricât de mare ar fi, lasă mereu loc de mai mult.