Sfantul Trifon pictat cu un soim pe brat

În prealabil postat de Mihailc

Într-un fel, da!
Dar m-am referit acolo la chipul care trimite la protochip, calitate intrinsec iconică.

Asadar, daca am inteles bine cuvantul, o calitate intrinseca a icoanei este aceea ca orice element vazut al ei, orice numim chip, trimite la protochip. As putea spune, ca aidoma cuvantului sau structurii melodice, chipul reprezentat in icoana este un fel de rampa de lansare a cugetului si simtirii privitorului catre (si in) Biserica - persoane si evenimente din Biserica. O cale de imbisericire, un mijloc sfintitor, aceasta e icoana pe care o contemplam, in rugacine. (Oare gresesc?)
Acum, presupunind ca sunt oarecum pe un drum bun: in ce masura depinde "calatoria" sufletului privitorului in lumea icoanei, de cunostintele lui despre evenimentul reprezentat si despre persoanele reprezentate? Se poate ca, in ciuda unor cunostinte sarace, contactul cu icoana sa aiba un efect sfintitor? Depinde in grad semnificativ actul contemplarii de baza de cunostinte ale privitorului? Are, cumva, icoana o "energie secreta" care suplineste precaritatea cunostintelor privitorului? Sau, dimpotriva, o persoana cu credinta tare, insa cu un nivel scazut de cunostinte (afla de pilda ca in icoana e infatisat chipul Sfintei Parascheva dar nu stie nimic despre Cuvioasa), se poate folosi mai mult de intalnirea cu icoana...
Ma gandesc ca, dincolo de particularitatile figurative variate ale unei icoane, fie si prezenta constanta in jurul capului sfintilor a unui cerc, despre care un copil cunoaste ca e un atribut al sfintilor, il poate inalta pe privitor la Protochipul Hristos. Si asta ar fi suficient pentru a pune sufletul privitorului in dispozitie optima, sa zic asa, pentru rugaciune...
Poate am pus prea multe intrebari... Daca sunt irelevante sau natingi, imi cer iertare.
Doamne ajuta!