Citat:
În prealabil postat de N.Priceputu
... și atunci începi să te sufoci. Ce faci? Îți jertfești cu totul libertatea, devenind altcineva decât propria ta proiecție (încercând să împlinești proiecția celuilalt despre tine?), sau... libertatea ta e sfântă?
Personal cred că sunt lucruri pe care le poți jertfi și lucruri pe care nu poți nicicum.
Dar a-l iubi pe celălalt, nu înseamnă tocmai a-i dărui toată libertatea? A-l limita nu vine din egoism? Nu putem iubi fără a avea pretenții, doar dăruind? Și primind și iubirea celuilalt, însă ca dar pe care singur îl oferă, atunci când simte asta?
PS. Punându-mi întrebarea, îmi vine în minte și un răspuns: Practic și în asta constă taina căsătoriei, că cei doi devin împreună. Rezultatul nu va fi nici proiecția ta despre tine, nici proiecția lui, ci un amestec din cele două, obținut cu o permanentă jertfă de sine; atât din partea unuia, cât și a celuilalt. Probabil abia la bătrânețe putem vedea dacă rezultatul e bun... sau nu.
|
Nu cred ca sotului/sotiei suntem datori sa jertfim libertatea, ci lui Dumnezeu.
Ascultarea datorata sotului se subsumeaza ascultarii lui Dumnezeu.
"pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam", se spune in Sf. Liturghie.
Altfel pot aparea erori grave, in care incalci poruncile dumnezeiesti din "iubire" de sot.
Eu cred (cum s-a mai spus aici) ca iubirea dintre soti este darul lui Dumnezeu.
De aceea, daca slabeste, la Dumnezeu alergam sa o cerem.
Cred ca oamenii sunt destul de neputinciosi.
Si mai cred ca o femeie trebuie sa faca totul in familie ca si cum pe Hristos L-ar sluji prin rolul ei de mama si sotie. Ideea aceasta am gasit-o exprimata de diferite sotii crestine si-mi pare adevarata. (Acum nu stiu cat reusesc eu sa o pun in practica, dar ma ajuta sa pun ordine in prioritati, mai ales in cresterea copiilor, ma motiveaza sa caut calea potrivita in rezolvarea problemelor cotidiene..)