Experiente luminoase in iubire/casatorie

[anna21]

În prealabil postat de N.Priceputu

... şi atunci începi să te sufoci. Ce faci? Îţi jertfeşti cu totul libertatea, devenind altcineva decât propria ta proiecţie (încercând să împlineşti proiecţia celuilalt despre tine?), sau... libertatea ta e sfântă?
Personal cred că sunt lucruri pe care le poţi jertfi şi lucruri pe care nu poţi nicicum.
Dar a-l iubi pe celălalt, nu înseamnă tocmai a-i dărui toată libertatea? A-l limita nu vine din egoism? Nu putem iubi fără a avea pretenţii, doar dăruind? Şi primind şi iubirea celuilalt, însă ca dar pe care singur îl oferă, atunci când simte asta?

PS. Punându-mi întrebarea, îmi vine în minte şi un răspuns: Practic şi în asta constă taina căsătoriei, că cei doi devin împreună. Rezultatul nu va fi nici proiecţia ta despre tine, nici proiecţia lui, ci un amestec din cele două, obţinut cu o permanentă jertfă de sine; atât din partea unuia, cât şi a celuilalt. Probabil abia la bătrâneţe putem vedea dacă rezultatul e bun... sau nu.

Nu cred ca sotului/sotiei suntem datori sa jertfim libertatea, ci lui Dumnezeu.
Ascultarea datorata sotului se subsumeaza ascultarii lui Dumnezeu.
"pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam", se spune in Sf. Liturghie.
Altfel pot aparea erori grave, in care incalci poruncile dumnezeiesti din "iubire" de sot.

Eu cred (cum s-a mai spus aici) ca iubirea dintre soti este darul lui Dumnezeu.
De aceea, daca slabeste, la Dumnezeu alergam sa o cerem.
Cred ca oamenii sunt destul de neputinciosi.

Si mai cred ca o femeie trebuie sa faca totul in familie ca si cum pe Hristos L-ar sluji prin rolul ei de mama si sotie. Ideea aceasta am gasit-o exprimata de diferite sotii crestine si-mi pare adevarata. (Acum nu stiu cat reusesc eu sa o pun in practica, dar ma ajuta sa pun ordine in prioritati, mai ales in cresterea copiilor, ma motiveaza sa caut calea potrivita in rezolvarea problemelor cotidiene..)