Un scurt efort de a reveni la ceea ce se numeste "realitate".
Cunosc doua feluri de experiente ale singuratatii: una deprimanta, provenita dintr-un clivaj launtric si obiectivata in nepotriviri relationale concrete..... alta luminoasa, ca un fel de pas inapoi pentru a sari o stacheta inalta.
O solitudine ca rod al esecului fiintial. Alta ca gest asumat, bazat pe nadejde si incredere.
In relatia de cuplu: o retragere ca gest de inchidere si negare, inclusiv fizica, din relatie. O alta ca laborator sau bucatarie a unei cine frumoase, asadar o pregatire pentru participare, cu deschidere.
Se succeda ambele ipostaze, cu ponderi variabile, ca durata, ca intensitate, ca rod.

Multe cupluri traiesc o singuratate in doi. Nimic mai urat, pentru gustul meu.
Am trait asta si mi-a fost de ajuns o experienta. Ceva din mine a invatat spontan ca asa ceva sa nu se mai repete.
Cum fac? Ma iau de tacalie si ma trag inlauntru, la taina. Caut sa spun in cuvinte, in mine, care imi e idolul, patima, viclenia. Caut apoi, cu dinadinsul, desi mandria urla in mine, sa numesc in cuvinte binefacerile pe care le-am primit de la sotia mea. Si dau slava lui Dumnezeu.
Cand reusesc asta, nu stiu cum se face dar o gasesc pe sotia mea imbunata si senina. Lucrez eu dar efectul apare, mi se pare, in ea!
Culmea e ca si ea mi-a zis ca face la fel...

Si sunt convins, tot mai convins, ca daca merge ceva prost intre noi, asta e din cauza ca eu nu m-am priceput sa ma bucur de darul primit.
Aici e munca mea. Uneori imi iese, prin Mila lui Dumnezeu.