“Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi acum, care de cine să asculte mai intai?”

” (…) Impărăţia vieţii veşnice s-a propovăduit şi e deschisă; pe impărat Il cunoaştem şi iubirea I-o ştim; supuşii insă tare greu s-adună ca să fie una, de aceea trebuie răsunet de surle, după grosimea de ureche la care au ajuns supuşii Impărăţiei.

N-ar trebui decat să-L recunoaştem toţi pe Dumnezeu ca Tată şi că noi toţi Ii suntem fii şi, potrivit cu această cunoştinţă, să ne oranduim viaţa. Pană nu recunoaştem că avem indoită fire şi indoită viaţă: una pămantească şi alta cerească fără de sfarşit şi incepand de aici, pană atunci tot pe afară ne ţinem de rostul la care vrea Dumnezeu să ne ridice. (…) Căci noi suntem pieritori cu firea pămantească, dar nemuritori cu firea cerească; veşnicia noastră insă de noi atarnă unde s-o petrecem.

Ne-a adus Dumnezeu din nefiinţă la fiinţă, dar să ne mantuiască nu poate fară noi. Drept aceea, in tot felul ne cheamă ca să-l cunoaştem ca Tată şi pe noi intreolaltă ca fraţi şi fii ai aceluiaşi Părinte. O cunoştinţă sigură despre acestea – iar credinţa ajută şi duce la această siguranţă – inclină inima, sau dragostea,[COLOR=#000000] ca să implinim cu toată voia porunca cea mare a iubirii, in care se rezumă toată strădania lui Dumnezeu.

Căci firul iubirii ridică fiii spre cerescul Tată, şi pogoară pe Tatăl, Fiul şi Duhul in fii. Iar pe fii Dumnezeul iubirii ii leagă intreolaltă ca să fie una, ceea ce cand se implineşte, minunează lumea, şi o sileşte să cunoască pe Dumnezeu, din fii, căci fiii uniţi in iubire trăiesc in El şi arată in lume capătul pămantesc al Impărăţiei cereşti. Aceasta e pe scurt voia Tatălui şi rugăciunea Fiului, să prindă şi societatea omenească in aceeaşi iubire Treimică.

La această trăire a vieţii veşnice, cu incepere de aici, Dumnezeu isi cheamă copiii prin mai multe graiuri, prin mai multe surle. Iată cateva dintre ele:

1. Chemarea lăuntrică a conştiinţei;
2. Chemarea din afară a cuvatului;
3. Chemarea prin necazurile vieţii;
4. Chemarea prin necazurile morţii;
5. Chemarea prin semnele mai presus de fire;
6. Chemarea prin chinurile de pe urmă de la Antihrist;
7. Chemarea la Judecată.

GLASUL CONŞTIINŢEI

E un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau inţelegi că vine dinlăuntru, dar totuşi de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Insuşi cuvatul con-ştiinţă insemnează a şti impreună, la fel. Iar cei ce ştiu impreună, la fel, sunt Dumnezeu şi omul. Prin urmare cugetul sau conştiinţa e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om şi acelaşi ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum Il văd aşa mă vede – aşa simt că mă vede – vedere deodată dinspre două părţi.

Patimile, reaua voinţă şi peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea in seamă a acestui glas, ingrămădesc nişte văluri peste ochiul acesta, nişte solzi, care-i sting graiul, incat abia se mai aude. Atunci şi Dumnezeu se stinge din ochiul nostru incat ne pare că nici nu mai este Dumnezeu. Prin păcatele noastre, capătul omenesc al conştiinţei noastre s-a imbolnăvit. Inţelegem prin urmare, cum se face că s-a intunecat Dumnezeu aşa de tare in ochii păcătoşilor, incat aceştia ajung de bună credinţă in răutatea necredinţei care i-a cuprins şi li se pare că abia acum au ajuns la “adevăr”.

Glasul conştiinţei insă, fiind şi capătul lui Dumnezeu din fiii Săi, prin firea Sa, nu va putea fi inăbuşit mereu, toată vremea vieţii noastre pămanteşti. Odată şi odată incepe să strige la noi, punandu-ne inaintea lui Dumnezeu şi inaintea noastră de toate fărădelegile făcute; iar dacă nu ne impăcăm cu paraşul acesta, cată vreme suntem cu el pe cale, drumeţi prin viaţa aceasta, avem cuvantul lui Dumnezeu, că El va asculta para şi-i va da dreptate, şi ne va băga in chinurile iadului.
Sunt oameni care s-au invechit in rele – nevrand să ştie de Dumnezeu – şi, mai către capătul zilelor, cand indărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năpraznică a conştiinţei bolnave, rupand toate zăgazurile fărădelegilor şi azvarlindu-le pe toate in faţa lor, incat şi somnul le-a fugit, iar la unii le-a fugit şi mintea.Căci cu adevărat a fugit mintea omului care o viaţă intreagă nu face altceva decat să stingă glasul conştiinţei. De aceea nu vrea Dumnezeu să ieşi din viaţa aceasta, fără să ştii şi tu că ţi-ai omorat sfătuitorul cel mai bun, ce-l aveai la indemană pretutindeni, şi nu te lasă să pleci fără să vezi, incă de aici, unde te vei duce. Aşa sunt tocmite lucrurile, ca odată să vadă fiecare, vrand-nevrand, ceea ce trebuia, prin credinţă, să vadă totdeauna.