![]() |
![]() |
|
|
#1
|
|||
|
|||
![]()
“Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri și Dumnezeu se roagă de om să-și schimbe purtările. Socotiți acum, care de cine să asculte mai intai?”
” (…) Impărăția vieții veșnice s-a propovăduit și e deschisă; pe impărat Il cunoaștem și iubirea I-o știm; supușii insă tare greu s-adună ca să fie una, de aceea trebuie răsunet de surle, după grosimea de ureche la care au ajuns supușii Impărăției. N-ar trebui decat să-L recunoaștem toți pe Dumnezeu ca Tată și că noi toți Ii suntem fii și, potrivit cu această cunoștință, să ne oranduim viața. Pană nu recunoaștem că avem indoită fire și indoită viață: una pămantească și alta cerească fără de sfarșit și incepand de aici, pană atunci tot pe afară ne ținem de rostul la care vrea Dumnezeu să ne ridice. (…) Căci noi suntem pieritori cu firea pămantească, dar nemuritori cu firea cerească; veșnicia noastră insă de noi atarnă unde s-o petrecem. Ne-a adus Dumnezeu din neființă la ființă, dar să ne mantuiască nu poate fară noi. Drept aceea, in tot felul ne cheamă ca să-l cunoaștem ca Tată și pe noi intreolaltă ca frați și fii ai aceluiași Părinte. O cunoștință sigură despre acestea – iar credința ajută și duce la această siguranță – inclină inima, sau dragostea,[COLOR=#000000] ca să implinim cu toată voia porunca cea mare a iubirii, in care se rezumă toată strădania lui Dumnezeu. Căci firul iubirii ridică fiii spre cerescul Tată, și pogoară pe Tatăl, Fiul și Duhul in fii. Iar pe fii Dumnezeul iubirii ii leagă intreolaltă ca să fie una, ceea ce cand se implinește, minunează lumea, și o silește să cunoască pe Dumnezeu, din fii, căci fiii uniți in iubire trăiesc in El și arată in lume capătul pămantesc al Impărăției cerești. Aceasta e pe scurt voia Tatălui și rugăciunea Fiului, să prindă și societatea omenească in aceeași iubire Treimică. La această trăire a vieții veșnice, cu incepere de aici, Dumnezeu isi cheamă copiii prin mai multe graiuri, prin mai multe surle. Iată cateva dintre ele:
E un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau ințelegi că vine dinlăuntru, dar totuși de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Insuși cuvatul con-știință insemnează a ști impreună, la fel. Iar cei ce știu impreună, la fel, sunt Dumnezeu și omul. Prin urmare cugetul sau conștiința e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om și același ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum Il văd așa mă vede – așa simt că mă vede – vedere deodată dinspre două părți. Patimile, reaua voință și peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea in seamă a acestui glas, ingrămădesc niște văluri peste ochiul acesta, niște solzi, care-i sting graiul, incat abia se mai aude. Atunci și Dumnezeu se stinge din ochiul nostru incat ne pare că nici nu mai este Dumnezeu. Prin păcatele noastre, capătul omenesc al conștiinței noastre s-a imbolnăvit. Ințelegem prin urmare, cum se face că s-a intunecat Dumnezeu așa de tare in ochii păcătoșilor, incat aceștia ajung de bună credință in răutatea necredinței care i-a cuprins și li se pare că abia acum au ajuns la “adevăr”. Glasul conștiinței insă, fiind și capătul lui Dumnezeu din fiii Săi, prin firea Sa, nu va putea fi inăbușit mereu, toată vremea vieții noastre pămantești. Odată și odată incepe să strige la noi, punandu-ne inaintea lui Dumnezeu și inaintea noastră de toate fărădelegile făcute; iar dacă nu ne impăcăm cu parașul acesta, cată vreme suntem cu el pe cale, drumeți prin viața aceasta, avem cuvantul lui Dumnezeu, că El va asculta para și-i va da dreptate, și ne va băga in chinurile iadului. Sunt oameni care s-au invechit in rele – nevrand să știe de Dumnezeu – și, mai către capătul zilelor, cand indărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năpraznică a conștiinței bolnave, rupand toate zăgazurile fărădelegilor și azvarlindu-le pe toate in fața lor, incat și somnul le-a fugit, iar la unii le-a fugit și mintea.Căci cu adevărat a fugit mintea omului care o viață intreagă nu face altceva decat să stingă glasul conștiinței. De aceea nu vrea Dumnezeu să ieși din viața aceasta, fără să știi și tu că ți-ai omorat sfătuitorul cel mai bun, ce-l aveai la indemană pretutindeni, și nu te lasă să pleci fără să vezi, incă de aici, unde te vei duce. Așa sunt tocmite lucrurile, ca odată să vadă fiecare, vrand-nevrand, ceea ce trebuia, prin credință, să vadă totdeauna. |
#2
|
|||
|
|||
![]()
Larma vieții și gălăgia grijilor deșarte strigă oamenilor in urechi nevoile lor pămantești, mai tare decat le strigă glasul conștiinței trebuințele lor veșnice.Oamenii abia mai aud cele de dincolo și li se par departe: surzenia tot mai mult se intărește și chemarea lină nu se mai aude.
Dar Dumnezeu, milostivul, ca să nu-i piardă in fărădelegile lor, le randuiește și chemare dinafară, prin glasul slujitorilor Săi. Prin preoți nu te cheamă omul, ca să-ți pui nădejdea in om, ci te cheamă Domnul ca să-ți strămuți viața ta de om. Incă de demult i-a chemat Domnul pe oameni prin preoți și leviți, prin lege și prooroci, adică prin conștiințe mai curate, care nu strambau chemarea lui Dumnezeu. Iar la plinirea vremii a venit la noi oamenii, Insuși Dumnezeu-Fiul sau Dumnezeu-Cuvantul. Cine a chemat pe oameni mai duios decat Iisus, ca să-L cunoască pe Dumnezeu ca Tată, iar pe ei inșiși ca fii și frați ai Săi? Iisus, e drept, chema și cu glasul dinafară, dar nimeni, niciodată, n-a grăit mai tainic, mai de-a dreptul conștiinței chemarea Tatălui către fiii Săi, ca El. Căci Iisus ardea de mila lor, ca un Dumnezeu. El a propovăduit, binevestindu-ne, Impărăția Cerurilor și, prin slăvită a Sa inviere, biruința asupra morții, vestea și descoperirea celei mai mari bucurii de pe pămant. Ucenicii Săi de atunci și din toate vremile, au propovăduit pe Impăratul Cerurilor, induplecand pe oameni să se adune cu felul de viață in țara de obarșie și la masa Impăratului. Noi, slujitorii Săi, nu purtăm preoția noastră, sau preoția legii vechi, ci purtăm și propovăduim preoția Impărătească a lui Iisus Hristos. Deci nu chemăm pe oameni cu chemare de om, ci Dumnezeu preamilostivul iși cheamă copiii, prin graiul omenesc al slugilor Sale văzute. Nu ne propovăduim pe noi, ci Dumnezeu Se propovăduiește prin noi, singurul care are dreptul să Se propovăduiască pe Sine, fiind in stare să ne mantuiască. Iată pe cine urmăm, ascultand preoții cu conștiințe luminate. Nu e graiul omului, ci voia lui Dumnezeu care strigă către oameni, din sfinți, o chemare mai tare. Pe sfinți nu-i știm, dar pe cei datori cu cuvantul ii știm. Răspunderea lor e limpede și tăcerea fără apărare. Dar, cum a zis oarecine: calea cea mai lungă pe pămant e de la urechi la inimă, incat ani de zile nu ajung ca să-i dai de capăt. De aceea, fiindcă ochiul conștiinței și-a mai pierdut vederea și nici urechea nu ințelege chemarea cuvantului ce-și are obarșia de dincolo de vorbe, Dumnezeu milostivul, ca să nu piardă pe oameni, le randuiește o chemare mai tare. |
#3
|
|||
|
|||
![]()
Mai tare și mai duios de cum a chemat Iisus pe oameni, nu-i poate chema nimeni de pe lume. Necazurile vieții insă, iau pe oameni mai aspru dintr-o altă parte, silindu-i să-L caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greșelilor noastre, urmare pe care ingăduie Dumnezeu s-o gustăm spre ințelepțirea noastră.
Am mai putea adăuga că, greșind omul cu toată voia sa, intră sub altă stăpanire unde i se fură și-și pierde multe insușiri sufletești – și de cele mai multe ori libertatea conștiinței - bunuri fără de care se simte in multe chinuri. Prețuiești un lucru cand nu-l mai ai. Sunt două feluri de necazuri. Necazurile pentru păcate și necazurile pentru Evanghelie. Aci vorbim numai despre necazurile vieții de pe urma păcatelor, și care, prin usturimea lor, au darul să fie crezute de cel ce trece prin ele. Iar omului care vrea să iasă din ele nu-i rămane altă cale, decat să-și indrepte purtările după voia lui Dumnezeu. Deci “cand iți va veni vreo incercare pe neașteptate nu invinovăți pe cel prin care ți-a venit, ci intreabă-te pentru ce a venit? Si vei afla răspuns. Deoarece fie prin acela, fie prin altul trebuie să bei amărăciunea judecății lui Dumnezeu” [Sf. Maxim Mărturisitorul].Pe pricina suferinței iată un schimb de cuvinte intre Dumnezeu și om: Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri și Dumnezeu se roagă de om să-și schimbe purtările. Socotiți acum, care de cine să asculte mai intai? Chemarea aceasta mai aspră o face droaia de necazuri și nenorociri, stramtorări și năpaste, vrajbe intre oameni, bătaie intre părinți și copii, războaie și vărsare de sange, pagube, beteșuguri, seceta și foametea, și tot felul de pustiiri, ce nu s-au mai pomenit: toate, urmări și plată indesată pentru purtare și pentru lipsa de minte, că oamenii nu vor să ințeleagă la ce imblăteală de necazuri ii duce iubirea de păcate. Iar precum că necazurile vieții sunt un grai mai aspru al lui Dumnezeu cand s-au scris acestea, dar răman mereu dovada că noi silim pe Dumnezeu să ne bată: Levitic 26:In loc de orice altă talcuire, spunem că vremea noastră le vede cu ochii pe toate acestea și oamenii tot nu se indreaptă. E o mare durere că poporul nu pricepe, iar păstorii nu le citesc măcar Scriptura, ca să nu greșească, invrăjbindu-se cu dreptatea dumnezeiască.Nu e chip de-a scăpa de pedeapsă, luptandu-te cu ea, ci numai și numai cu schimbarea vieții. |
#4
|
|||
|
|||
![]()
Iată acum și pocăința poporului, luminat de povățuitorii săi, reintorși cu toții din aspra invățătură a robiei, care a fost in stare să schimbe, de la Dumnezeu, mersul lucrurilor.
Neemia 9: 1.In ziua de douăzeci și patru a acestei luni s-au adunat toți fiii lui Israil, imbrăcați in sac și cu capetele presărate cu cenușă, ca să postească.Atunci un cărturar ințelepțit de cele pățite și bun cunoscător al legii care atarnă peste fărădelege, face lui Dumnezeu această minunată mărturisire a păcatelor părintești, inaintea poporului. Astfel fagăduiră, cu jurămant, să se poarte după legea lui Dumnezeu. Nestatornicia firii omenești, cu trecerea de vreme, cu venirea pe lume a altor randuri de oameni, făcu să pălească, ba chiar să se și stingă această lumină a suferinței, aprinsă de urgiile istoriei. De aceea năpăstuirea vremilor se dezlănțuie cam in fiecare rand de oameni. |
#5
|
|||
|
|||
![]()
Mulțime de oameni insă nici grijă n-au de cuvintele chemării acesteia, oricat le-ar vedea cu ochii și ar trece prin ele. Dacă nici după asprimea unor atare chemări, care ustură pielea vieții, oamenii totuși nu se intorc spre Dumnezeu, viața incepe să fie in primejdie: incep necazurile morții, surlele chemării a patra.
Viața o avem de la Dumnezeu: prin El trăim, ne mișcăm și suntem. Adică Dumnezeu este izvorul, susținătorul și rostul sau destinul vieții noastre. Dacă mergem așa, potrivit acestora, avem viața asigurată de Dumnezeu, temelia ei; dacă nu urmăm așa, ci incalcim viața noastră in toate fărădelegile și spurcăciunile, care indrăcesc și sufletul și trupul și o ducem așa vreme indelungată, atunci Dumnezeu se desface din viața noastră. Totuși nu se desface indată după greșeala noastră, ci rabdă o vreme rătăcirea omului, a fiului Său mai mic, in tot chipul chemandu-l. Iar moartea o avem de la ucigașul. Deci, cand oamenii se leagă cu totul de voile dracilor, le este in primejdie viața și primejduiesc și pe alții. Iar de se leagă ca robii cu inima de lumea aceasta și de voile trupului cele impotriva firii, mintea li se strambă, incat nu mai deosebește adevărul de rătăcire; atunci Dumnezeu se-ntunecă din mintea, din inima și din voința lor și ajung că nu vor să mai știe de Dumnezeu și așa vine osanda la moarte, așa vine prăpădul in vremea fiecărui rand de oameni. Intai e moartea sufletească a ateismului, a necredinței, pe urmă se arată și moartea din afară a trupului, după vrednicie și spre ințelepțirea multora. La inceput oamenii trăiau mai mult. “Toate zilele lui Matusalem au fost 969 de ani, apoi a murit”.Cu trecerea de vreme inmulțindu-se oamenii pe pămint s-a inmulțit și stricăciunea desfranării. Și a zis Dumnezeu: “Nu va mai rămane Duhul Meu pururea in oamenii aceștia, pentru că sunt numai trup; deci zilele lor (pe pămant) să mai fie 120 ani”.Iar după trecere de vreme și inmulțirea fărădelegii intre oameni, David zicea: “Toate zilele vieții noastre sunt 70 de ani, iar pentru cei mai in putere 80 de ani; iar ce este mai mult decat aceștia, nu-i decat osteneală și durere”.Așa era in vremuri de demult; astăzi mulțimea bolilor și desimea războaielor mult a mai scurtat viața oamenilor. Acestea insă implinesc din ingăduința lui Dumnezeu, pedeapsa cea asupra păcatelor. Noi nu mai suntem sub impărăția legii vechi, ci in impărăția harului caștigat nouă de Mantuitorul Hristos ca să ne mantuim; dar dacă nepriceputul de om se ține impotriva lui Hristos, de dragul fărădelegilor, cade din har sub lege, și așa atarnă asupra lui pedeapsa cu moarte năprasnică, ce se implinește prin războaie și nenorociri, intocmai cum scrie la lege: 1.Cel ce bate pe tată sau pe mamă să fie omorat.Deci, săvarșind oricare dintre acestea, nu facem altceva decat intoarcem ceasul unei primejdii neașteptate, pe care nu alții, ci noi ne-am starnit-o in cale. Iată ce fel de lucruri trebuie să scoatem din noi și dintre noi, că acestea aduc ceasul primejdiei de moarte și sabia atarnă nevăzut asupra vieții. Iar dacă, in loc de indreptare pentru care ne dă Dumnezeu oarecare vreme de răgaz, noi totuși ne indărătnicim cu mintea impotriva voinței lui Dumnezeu, se intamplă că, plinind măsura fărădelegilor, cade sabia și se inplintă in capul care nu mai are minte. |
#6
|
|||
|
|||
![]()
Pană la judecata din urmă, mantuirea se poate dobandi oriunde, și pe cimpuri de bătaie; și se poate dobandi și din iad; și se poate pierde oriunde, și in mănăstiri, și in ceata sfinților Apostoli, și s-a pierdut și in Rai.Talharul, răstignit pentru faptele sale, a sărit de pe cruce in Rai și Lucifer ca fulgerul a căzut din Ceruri. Orbul din naștere căpătă vederea și a văzut pe Dumnezeu și a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau zicand că-i păcătos și are drac. Cereau semn și umblau să omoare pe Lazăr, cel inviat a patra zi din morți. Orbia răutății, stand de-a pururi impotriva Adevărului, nu are leac, dar are pedeapsă. Inima infrantă și smerită insă, Dumnezeu nu o va urgisi. De aceea infruntand mandria, a zis că vameșii și păcătoasele vor lua-o inaintea “drepților”, in Impărăția Cerurilor, și că se face bucurie in Ceruri pentru un păcătos ce se intoarce.
Această intoarcere urmărește Dumnezeu să ne-o caștige, insă nu poate, dacă nu ne invoim și noi. De aceea ne poartă pe tot felul de căi și ne cheamă cu tot felul de surle și, dacă trebuie, ne grăiește și cu tunul. Ceea ce urmărește Dumnezeu in tot chipul e mantuirea sau intoarcerea noastră duhovnicească spre El și Acasă, chiar dacă mai rămanem și in viața aceasta. Oamenii insă legați in neștiință, scurți la minte și slabi in credință urmăresc viața pămantească și toată mahnirea lor e pentru trupuri. Cat ține forma aceasta de viață oamenii vor fi amestecați: cei din Noul Testament, fiii harului, cu cei din Vechiul Testament pe care numai frica legii ii mai ține in randuială și oamenii fără nici un testament, oamenii fărădelegii și ai neoranduielii fără leac, fiii celui rău. “Acela care iubește lucrurile bune și frumoase tinde de bună voie spre harul indumnezeirii, fiind călăuzit de Providență prin rațiunile ințelepciunii. Iar acela ce nu-i indrăgostit de acestea e tras de la păcat impotriva voii lui – și lucrul acesta il face Judecata cea dreaptă, prin diferite moduri de pedepse. Cel dintai, adică iubitorul de Dumnezeu e indumnezeit prin Providență, cel de al doilea, adică iubitorul de materie e oprit de Judecată să ajungă la osandă”. [Sfantul Maxim Marturisitorul]Toată răzbaterea cu nepriceperea poporului aceasta este, că, in ingustimea vederii lui, stăruie să vadă și să susțină viața aceasta ca pe un scop in sine și suficientă sie insăși. Nu vrea să zică “muntelui” lumii acesteia ridică-te din cale și te aruncă in mare, ca să-și deschidă vederea impărăției spiritului. Și n-ar trebui credință decat ca un bob de mac. Rar să găsești un om care să dea sens religios morții, adică s-o aștepte cu bucurie ca pe-o izbăvire sigură din impărăția păcatului. Cuvintele sfantului ne invață: “Pentru greșeala dintai s-a furișat in trup legea păcatului care este plăcerea simțurilor, iar pentru aceasta s-a hotărat moartea trupului, randuită spre desființarea legii păcatului. Cel ce știe că moartea s-a ivit din pricina păcatului, spre desființarea lui, se bucură pururea in sufletul lui cand vede cum e stinsă legea păcatului si trupul său, prin diferitele stramtorări, ca să primească in duh fericita viață viitoare. Căci știe că nu se poate ajunge la aceea de nu e golită mai inainte din trup, ca dintr-un vas, incă din viața aceasta, legea păcatului, susținută prin inclinarea voinței spre el”. “Cel ce nu primește intamplările care il depărtează de patimi, acela fuge de ceea ce nu trebuie să fugă”.Drept aceea, pană nu vom ajunge de aceeași părere cu Dumnezeu despre viața noastră pămantească, precum și despre cealaltă, de pe celălalt tăram, nu vom avea liniște in suflet, nici unii cu alții și nici sănătate in trup și nici in oranduirea omenească. Trebuie să ne plecăm ințelepciunii atotștiutoare a lui Dumnezeu, care, in tot ce face, urmărește ințelepțirea noastră, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Cand ne plecăm capul și vrem și noi ce-a vrut Dumnezeu, in clipa aceea căpătăm liniștea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre. Căci El e Stăpanul vieții și al morții, de El ascultă zidirea și de El se teme iadul, și din porunca lui ascultă dracii de Satana lor. “Toți locuitorii pămantului sunt o nimica inaintea lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor și cu locuitorii pămantului, și nimeni nu poate să stea impotriva maniei Lui, nici să-i zică: “Ce faci?”Cand a vrut să mantuiască pe Adam și cu toți drepții, din iad i-a scos și poate să scoată din ghearele morții pe oricine vrea. De aceea au și zis Părinții, mangaind pe oameni: “Că păcătos ca un drac de-ai fi, nu deznădăjdui de puterea lui Dumnezeu”, fiindcăoricine, care in primejdie de moarte fiind va chema numele lui Dumnezeu, iși va mantui sufletul căci in ce-l va fi aflat moartea in aceea va fi in veci. Iată de ce, neștiindu-ne sfarșitul, suntem datori a ne afla mereu in pocăință ca intr-insa să fim socotiți in veci. Dumnezeu ne caută, ne cheamă, ne strigă, dar dacă nu vrem să ințelegem, incepe să ne urmărească cu primejdii și năpaste”. |
#7
|
|||
|
|||
![]()
Cand nu mai răspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptății Sale, cand, spre pedepsirea răutății, ingăduie războaiele.Atunci viața oricui se află in primejdie de moarte, și a celor de acasă și a celor de pe fronturi. Să cercetăm, intre marginile fagăduite, pricina aceasta, a războaielor, care pe mulți ii spală de fărădelegi in șiroaie de lacrimi. Luăm ca gand de ajutor in darea răspunsului voința lui Dumnezeu, care urmărește ca toți oamenii să se mantuiască și la cunoștința adevărului să vie. Drept aceea, Dumnezeu, cel milostiv intru dreptăți, pe cei nebăgători in seamă sau potrivnici – dar totuși oameni cumsecade – abia cu ajutorul primejdiei ii induplecă să vrea și ei ce vrea Dumnezeu, adică mantuirea, singurul lucru cu adevărat de trebuință.
Al doilea gand de ajutor e primirea de mai inainte ca bun, a ceea ce oranduiește și face Dumnezeu, și știind că nimic nu se intamplă fără voia lui Dumnezeu, să ne bucurăm de hotărarea Lui, chiar dacă nu pricepem aceasta. Iar gandul al treilea e că in suferințe fără de voie s-au mantuit mucenicii, in suferințe de bunăvoie s-au mantuit cuvioșii; tot așa și cu suferințele războaielor, mult mai mulți se mantuiesc pe front, decat s-ar fi mantuit acasă. Obișnuit, lumea crede că mor in războaie cei răi și scapă cei buni. Este și nu este așa, pentru că numai singur Dumnezeu știe și ține socoteala fiecăruia.Unul din sfinți a zis: “Caprele eu sunt; iar oile Dumnezeu le știe”.Pe urmă numai singur Dumnezeu știe – și precum știe și face – dacă pentru cineva e mai de folos viața, sau mai mult il folosește mutarea din viața aceasta. Apoi Dumnezeu, in atotputernicia Sa, folosește și pe cei răi, pe necredincioși, pe cei fără nici un Dumnezeu, ba chiar și pe draci, ca printr-inșii să aducă la mantuire pe cei de mantuit. Așa bunăoară cineva, incărcat de păcate, cum l-au povățuit cei trei “prieteni” ai săi [diavolul, lumea si trupul], ajunge la stramtoare și nevoie mare. Necazurile ii mai topesc trupul, ii mai subțiază mintea și așa găsește pe Dumnezeu, ca pe singura scăpare a sa din primejdie. Acum I se roagă pentru prima dată, și poate ca niciodată. Deci, cu prilejul tarcoalelor morții in jurul vieții sale, Dumnezeu in atotștiința Sa, văzandu-l că s-a indreptat pe calea bună pentru toate zilele lui pe care le-ar mai avea – dacă ar fi cuminte – in chip nevăzut și minunat il scapă de moarte sigură. Dacă insă il știe, că mai tarziu va avea o pocăință și mai bună, ii va mai ingădui printre mai multe și mai grele primejdii, scăpandu-l din fiecare, căcinecazurile spală petele păcatelor de pe haina noastră nevăzută, – și mai tarziu il scoate din topitoarea suferințelor, fie spre viața cea fără de trup, fie intorcandu-l spre viața pămantească, ca pe un ințelepțit. Pe cei ce insă n-au statornicie in bine, ci iarăși s-ar intoarce la rele, uitand făgăduința ce au făcut-o la stramtoare, pe unii ii scoate din viața cea deșartă, atunci cand după știința lui Dumnezeu, au ajuns la cea mai bună pocăință din viața lor, ca in aceea să se socotească in vecii fără de sfarșit. Aceștia așa-s mai de caștig pentru mantuire, primindu-i Dumnezeu cu cat de cată pocăință. Pe cei ce trecuți prin suferințe au caștigat intărire și statornicie spre bine și printr-inșii știe Dumnezeu că ar dobandi mantuire și alții, pe aceștia ii scapă și-i intoarce iar acasă. De cumva iarăși se dedau stricăciunii și ingrămădirii de păcate, iarăși ii cheamă la școală. Și așa face de cate ori trebuie și cu toți cați trebuie. Cu cei răi și, după știința lui Dumnezeu, fără intoarcere, printre alte neștiute taine, are și aceste două socoteli: sau ii pierde in grabă, in chip năprasnic, ca să nu-și mai inmulțească relele și așa, mai ușor să se osandească; sau că, prin răutatea lor, vrea să răsplătească, să ispășească, să intoarcă, sau să mantuiască pe unii din cei de acasă, mai zăbavnici la pocăință, sau indărătnici la sfatul și rugămintea celor buni. Iar pe al treilea fel de oameni, pe cei buni, prin darul lui Dumnezeu, ii scoate din viața cea deșartă, fie știindu-i că ar avea să cadă mai tarziu, tinzandu-și la fărădelegi mainile lor, ingreunandu-și astfel sau chiar pierzandu-și mantuirea și cheamandu-i de aceea mai devreme, pană nu se schimbă in răutate nerăutatea lor; fie că, plăcuți fiind lui Dumnezeu, i-a pus la incercare și i-a aflat Lui-Și vrednici, precum scrie: Ințelepciune 3:Iar dacă sunt cate unii răi, fără leac și nu pățesc nimic din necazurile oamenilor, trebuie că i-a lepădat Dumnezeu și-i lasă să se desăvarșească in rele, ca să-și ia osandă veșnică, – precum s-a spus la cele pentru Saul. O altă taină a lui Dumnezeu e și aceasta: Nu pedepsește toată răutatea tuturor, aici, și numaidecat; precum nici nu slăvește bunătatea tuturor, aici, și numaidecat. Chiar dacă ar face așa, atunci și oamenii ar face binele de frică; mantuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertății și a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult ingerească, și ne-ar da să ințelegem că se teme de rău și-și apără stăpanirea, – cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că ingăduie răilor să-și facă de cap, și-i lasă pe oameni neinfricați de pedeapsa năprasnică, ne dovedește atotputernicia Sa, veșnic liniștită asupra răului, - atotputernicie, sub ocrotirea căreia, prin virtutea credinței, stăm liniștiți și noi, primind palmele și scuipările răului, ca pe niște mărturii ale neputinței aceluia, in fața atotputerniciei lui Dumnezeu, care ne intărește cu liniștea Sa. Cu aceea că nu pedepsește răutatea numaidecat, ii intinde ispită puternică, să se desăvarșească și ea, spre pedeapsă sigură in ziua Judecății. Iar dacă, totuși, uneori pedepsește năprasnic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frau răutății intre oameni, și mai ales să nu scadă in credință incepătorii, și să nu se piardă dintre oameni cunoștința răsplătirii după fapte. Deci, ori că răsplătește, ori că nu răsplătește, fie binele, fie răul, un lucru e sigur: că vine o răsplată sigură și veșnică, și că biruiește binele asupra răutății. Apoi, prin răbdarea multor neștiuți de oameni, atotputernicia și dreptatea lui Dumnezeu, sfăramă mereu porțile iadului, cu puterea Bisericii văzute și nevăzute iată de ce toată grija și rugăciunea să ne fie să-i primească Dumnezeu in locașurile drepților pe cei ce ne-o iau inainte, scăpand, cu oranduire dumnezeiască, din invelitoarea vieții celei deșarte. Unul dintre slujitorii lui Dumnezeu, tanguindu-se de ingustimea vederii și de stramtimea credinței oamenilor, că socotesc numai cele de aici, zice că “Oricat ni s-ar părea de neobișnuit, dar adevărul acesta rămane: că ne-a trimis Dumnezeu in lumea aceasta, ca să invățăm a ne lepăda de ea și să o căutăm pe cea adevărată”.Pentru iubitorii de Dumnezeu nu este durere, nu este primejdie – afară de păcat – și nu este moarte: ei trebuie fericiți și urmați cu aceeași lepădare de sine și de viață, oricand vremea ne-ar cere-o. 2 Corinteni 4: 2 Corinteni 5:Deci nu sunt de plans decat necredincioșii, care s-au stins in necredință, ca niște instrăinați și potrivnici lui Dumnezeu. Dar e bine să se știe că viața in primejdii pe mulți i-a scos din numărul morților și i-a primit Dumnezeu in brațele morții in Impărăția vieții. |
![]() |
|
![]() |
||||
Subiect | Subiect început de | Forum | Răspunsuri | Ultimele Postari |
Cele sapte laude | claudelina | Rugaciuni | 4 | 27.09.2012 17:25:10 |
Cele sapte membre sau arte | florin.oltean75 | Alte Religii | 2 | 05.12.2011 10:28:40 |
Cele mai sarace tari din Europa sunt cele crestine(ortodoxe) | cocacoc | Generalitati | 70 | 15.10.2010 12:10:26 |
Cele sapte plansuri ale Sfantului Efrem Sirul | claudelina | Rugaciuni | 19 | 14.09.2010 19:06:38 |
Cele sapte Biserici | ancah | Din Noul Testament | 16 | 13.11.2008 22:10:49 |
|