[delia31]

În prealabil postat de osutafaraunu

Am răspuns, iar acum e rândul meu să vă pun o întrebare grea. Dar grea de tot! Sper să nu vă pierdeţi în hăţişuri filosofarde. Când Hristos era pe cruce, de ce Tatăl a "rupt relaţia" cu El?

"Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Matei 27,46 - versiunea Sinodală)

..

__________
Hățișuri, nehățișuri, folosofarde, nefilosofarde, subiectul nu poate fi epuizat in 2-3 fraze expediate telegrafic.

Raspunsuri depline care sa dezvaluie exhaustiv inefabilul tainelor, nu vom avea never ever. Chiar si atat cat ne-a fost revelat, nu poate fi asimilat tot dintr-o data.
Raspunsurile la acest gen de intrebari ni se aseza treptat in minte, numai dupa indelungi acumulari si decantari succesive de cunostinte ale celor care de 2000 de ani inca n-au epuizat cunoasterea lui Hristos.
De ce oare o fi zis Hristos: „inca multe mai am a va spune dar nu le puteti purta pe toate acum”?

Am mai raspuns la asta, asa putin cat ma pricep, si nu doar eu, dar si altii (incepand din anul 451 de la sinodul din Calcedon), dar ati preferat sa ignorati. No prob, mai scriu o data.

In functie de feed-back-ul dvs., se poate vedea daca chiar va intereseaza raspunsul sau vreti doar sa jucati ping-pong cu postari. Daca veti raspunde in acelasi stil in care i-ati raspuns mai sus domnului MihaiG, nu vad ce sens are sa tot intrebati daca refuzati orice posibil raspuns, daca nu adaugati si aceasta posibila piesa in puzzle.

Inainte de orice talcuire a acestei rostiri de pe Cruce, discutia trebuie pornita de la unirea celor doua firi ale lui Hristos intr-un singur ipostas si de la felul in care cele doua firi isi comunica una alteia trasaturile fara sa se confunde, fara se se amestece, fara totusi sa fie despartite.

Dat fiind ca Hristos e Persoana apartinand si firii divine si firii umane, trasaturile specifice ale fiecarei firi se transmite si celeilalte, adica insusirile comunica si se comunica.

Comunicarea insusirilor inseamna ca firii dumnezeiesti i se atribuie insusiri omenesti, iar firii omenesti i se atribuie insusirile dumnezeiesti. Dar firile raman neschimbate. Umanul ramane uman iar divinul ramane divin, chiar daca sunt indisolubil unite.

Datorita acestei comunicari dintre insusirile divine si umane, toate lucrarile lui Hristos, tot ce a facut si a zis si a simtit si a gandit sunt in acelasti timp si divine si umane. Cooperare intre Dumnezeu si om.

Discutia e si ampla si profunda si nu cred ca e potrivit sa teoretizam tainele si sa facem din Hristos un cobai de laborator. Mereu am spus: Hristos nu e o persoana despre care sa tot vorbim la persoana a III-a , ca si cum El nu ar fi de fata, ci mult mai bine ar fi sa vorbim mult mai mult CU El decat DESPRE El.
Pe mine oricum ma depaseste un asemenea subiect legat de trairile divino-umane, dar incerc totusi sa va semnalez pozitia ortodoxa (la care subscriu, evident) atat cat poate fi teoretizata.

Va redau mai jos pozitia ortodoxa. Cititi, va rog, cu atentie! Nu-i nicio graba. Sursa: Dogmatica ortodoxa. Dupa ce veti fi inteles, puteti aprofunda mai departe. Raspunsul nu se opreste aici.
_______________
„Din Persoana lui Hristos, Care era a ambelor firi, iradia, prin lucrarile savarsite cu firea omeneasca, iubirea dumnezeiasca si tot prin Ea isi imprima firea omeneasca particularitatea ei in faptele savarsite cu firea Lui dumnezeiasca. De aceea acestei Persoane Ii putem atribui, cand O privim ca Dumnezeu, lucrarile omenesti, caci nu sunt ale lui Dumnezeu separat de umanitate si nu e numai subiectul actelor dumnezeiesti; si tot acestei Persoane cand O privim ca om si O numim om, Ii putem atribui lucrarile dumnezeiesti, caci nu sunt numai ale unui om separat, si nu e numai subiectul actelor omenesti. La fel trebuie sa procedam si cu insusirile.”

Sfantul Maxim Marturisitorul, scotand in relief rolul Persoanei celei una si nedespartirea firilor in unitatea Ei, reda astfel comunicarea insusirilor celor doua firi: “Nici o fire din cele carora le era ipostas nu era activata in chip despartit de cealalta. Prin fiecare facea evidenta pe cealalta. Fiind cu adevarat si una si alta, in calitate de Dumnezeu misca umanitatea, iar in calitate de om descoperea Dumnezeirea proprie. Patimea dumnezeieste, ca sa zic asa, caci suferea de bunavoie, deoarece nu era om simplu, si savarsea minuni omeneste, caci le savarsea prin trup, deoarece nu era Dumnezeu dezvaluit. Incat patimile sunt minunate si noi, prin puterea dumnezeiasca a naturii Celui ce patimea, iar minunile patimite, fiind implinite prin puterea patimitoare a trupului Celui ce le savarsea.”


Prin Persoana cea comuna ambelor firi, fiecare fire participa real, dand si primind, la si de la cealalta fire. Dar prin Persoana, inseamna in baza iconomiei, care e opera vointei, nu in baza necesitatii.
Prin Persoana o fire isi comunica celeilalte lucrarile (energiile), dar nu se identifica una cu alta. Dar nu si le comunica nici ca de la persoana la persoana, ci in interiorul aceleiasi Persoane. Deci intr-un grad maxim permis de conditia neconfundarii. Caci intr-o persoana si prin subiectul cel unul, la orice act contribuie tot ce e in persoana.

Leontiu de Bizant descrie schimbarea profunda produsa in firea omeneasca a lui Hristos, datorita faptului ca ea este ipostaziata sau personalizata in Dumnezeu Cuvantul. Prin acest ipostas al ei, dar si al firii dumnezeiesti, puterea firii dumnezeiesti se comunica firii omenesti producand in ea o schimbare care nu inseamna totusi scoaterea ei din definitia proprie, intrucat pe de o parte aceste noi insusiri nu provin din ea, iar pe de alta, ele duc firea omeneasca la ceea ce aspira ea.

Daca Hristos a acceptat moartea in Sine, a acceptat-o numai din iconomie, pentru ca sa dea ocazie puterii Sale dumnezeiesti sa se manifeste in asa fel, incat sa reuneasca sufletul si trupul chiar despartite prin moarte. Caci aceasta era situatia la care ajungea firea noastra de pe urma pacatului. El a voit sa invinga moartea suportand-o, nu evitand-o, ca sa Se daruiasca si El si fiecare total lui Dumnezeu, si astfel comuniunea deplina cu Dumnezeu sa fie si rezultatul unui efort al omului de renuntare totala la sine, de venire in intampinarea vointei de comuniune a lui Dumnezeu.

In acest scop, unind in Ipostasul Sau natura omeneasca cu cea dumnezeiasca, a pus de la inceput baza invierii. El S-a unit ca principiu unificator si cu sufletul si cu trupul. Prin aceasta S-a unit si cu miscarea sufletului, care vrea sa ramana unita cu trupul si sa lucreze la unificarea lui cat mai deplina, intarind aceasta miscare a sufletului prin lucrarea Lui dumnezeiasca, dar si cu miscarea trupului, care, ca urmare a pacatului, tinde sa se desfaca de latura spirituala si sa se descompuna.

Dar pentru a invinge deplin aceasta miscare a trupului, o lasa sa mearga pana la capat, adica pana la moarte, insa nu si pana la descompunere, sau stricaciune: “Spunem ca Dumnezeu S-a introdus in fiecare din cele doua miscari ale firii noastre, din care prin una, sufletul tinde spre trup si prin cealalta, trupul se separa de suflet. Imprimandu-Se in fiecare din aceste doua, adica in partea sensibila si intelegatoare a compusului uman, prin puterea negraita a Sa si prin unirea cu ele, sau cu latura spirituala si cu trupul, va randui celor odata unite, adica sufletului si trupului, sa ramana in veci in unire.

Caci firea noastra miscandu-se prin propria-i legalitate naturala si in Hristos spre despartirea trupului si a sufletului El a unit iarasi cele despartite ca printr-un cheag, prin puterea dumnezeiasca, articuland la un loc ceea ce era rupt spre o unire de nedesfacut.”