Ha, binevenita postare, tocmai am dat titularizarea (din nou, fireste, ca nu sunt posturi, le-au luat desigur pilele la vremea cuvenita...) :).
Eu sunt la alta disciplina (psiho).

Pai, catehumen, daca am o nostalgie activa in ultimii ani, aceasta e ca nu pot fi prof de religie... Desi, dincolo de atasamentul meu emotional, pentru a fi la inaltimea acestei discipline cred ca e mult de lucru (si ca nu sunt vrednic de asa lucrare). Ca om crestin, mai intai, si ca profesionist al artei si stiintei pedagogice.
Deocamdata sa iti spun cum am constatat ca sunt tratati profesorii de religie in cancelarie: ca pe oricare altul, ca oameni mai intai, secundar dupa disciplina predata.
Cum i-am tratat eu, de pilda... La inceput cu indiferenta, intrucat s-a nimerit ca primul prof de religie pe care l-am cunoscut sa fie un ins ursuz si tare mandru, care facuse la fumoar o bisericuta cu doua doamne divortate, frustrate foarte, carora le vindea gogosi impachetate cu citate biblice, jucind un rol de bufon, dupa gustul meu, cu aere de duhovnic. Ma calca pe nervi pentru maimutareala lui, mai ales ca nu se sfia sa arunce cate o trimitere, vai, in soapta insa suficient de clar pentru a fi auzit, catre mine. Zicea cam asa "ia uitati-l, cica e psiholog, tace si ne studiaza..." - credea el. Bietul om, nu stia ca in vremea aceea eu imi studiam la nesfarsit, pe tacute, in ganduri, sansa de a supravietui bolii grave pe care o aveam tocmai atunci. Deci am ales sa fiu indiferent, sa ma abtin in tot chipul de a-i da vreo replica. Il compatimeam pe infantil (desi omu avea peste 30 ani).
Apoi, a urmat faza simpatiei reciproce. S-a intamplat ca bietul prof a avut un necaz cu conducerea scolii, in urma unui abuz involuntar comis la o clasa de fitze (cum sunt mai toate la Jean Monet) si era tare necajit, tragea minute in sir din tigara cu ochii in gol, la fumoar, si era singur, isi pierduse admiratoarele. Atunci, intr-adevar, l-am studiat: i-am cercetat mimica si postura si am ajuns la concluzia ca, cel mai probabil, nu se ruga ci ratacea in ganduri, speriat si confuz. Am intrat in vorba cu el, milos de meserie cum sunt eu, gata sa ridic vreun nenorocit care si-a facut-o cu mana lui, desigur, din vreo balta... Caci am vocatie (boala) de salvator, desigur...
Am devenit repede buni camarazi, s-a dovedit un om de treaba si destept foarte. Doar ca era baietel, imatur emotional, in ciuda varstei. Ca mai toti "barbatii", dealtfel, in lumea asta unde feminismul lupta cu macho-ismul.... :)
Insa nu se pricepea la pedagogie (iar acum trec la partea a doua a intrebarii tale). Spui ca taina succesului in invatamant este sa te pricepi la psihologia elevilor... Of, vorbe mari, vorbe mari... Pai, cand vei da examenul de titularizare vei vedea ca, mai ales in ultimii ani, s-a schimbat radical modul de a concepe si practica educatia. Ne aliniem, taras-grapis la standardele mondiale. Asta insemana mai intai ca daca nu demonstrezi ca detii competente didactice, nu prea poti sa devii profesori. SI ca, oricum, daca se intampla sa treci examenul, vei fi un profesor slab. Iar asta e grav, macar ca, dupa cum poate vei fi aflat, profesorul (dascalul in general) este un fericit (macar potential), fiind chemat sa practice cea mai frumoasa profesie din lume. Caci nu e alta mai frumoasa, mai grea, mai complexa, mai delicata decat aceasta, indiferent ca lucrezi cu copiii de la gradi sau cu adolescentii rebeli si adeseori chiar delincventi.

Deoarece am trait printre elevi 25 ani, da-mi voie sa iti sugerez cateva lucruri, sa iti propun mai degraba cateva directii de reflectie, in baza experientei mele (adica mai ales a gafelor si balbelor):
1) A fi profesor este in ultimul rand un merit: magistrocentrismul este cea mai rusinoasa plaga a invatamantului. Ca profesor esti chemat sa slujesti devenirea intru fiinta a copiilor, nu sa predai continuturi, cunostinte. Sunt si astea, dar abia mai la coada...
2) Cauta sa studiezi mult si aprofundat pedagogie (te vei lovi astfel si de psihologia de care pomeneai). Elevii retin mult mai putin decat suntem noi pregatiti sa oferim, iar oferta noastra de cunostinte de fapt nici nu are legatura cu invatamantul de masa. Elevii au nevoie sa aiba in profesor un model de om sanatos, un prieten mai mare, un camarad pe drumul greu al cunoasterii si al devenirii ca oameni intre oameni. Taie-ti narcisismele toate! Nu are nimeni nevoie de cunostintele tale savante! Retine, catehumen, cuvantul meu si nu te grabi sa il crezi sau sa il respingi: lasa practica sa vorbeasca. Totusi, retine-l ca reper!
3) Psihologia nu se invata asa usor... Eu invat de aproape 30 ani psihologie, la modul sistematic, si crede-ma ca nu am trecut de genunchiul broastei. Deci... rabdare... studiu... lucrul cu sine... jos cu mastile proprii.... o inteleapta indoiala de sine, o anumita neincredere fertila pentru continuarea devenirii personale (altminteri vin autosuficienta, ingamfarea, toate boalele..)
4) Profesorii din cancelarie sunt oameni. Ca urmare, conteaza mai putin ce disciplina predai, cat mai intai ce fel de abilitati de relationare ai, ce fel de caracter, ce inima si ce inteligenta (cognitiva si emotionala, sociala). Pe scurt: ce fel de om esti!
APoi, fiind debutant, vei primi sprijin de la majoritatea colegilor. Cancelaria este o mica sau mai mare familie! Problema e daca vei sti sa ceri, sa folosesti, si mai ales sa te arati recunoscator. Daca da, atunci vei fi fericit la scoala.
5) Termin cu un avertisment: daca ai cumva impresia infantila ca disciplina ta e mai breaza ca altele (asa cred toti profii, ca a lor e cea mai tare...), pregateste-te sa ajungi rau... Smereste-te, catehumen, iar asta o faci mai intai prin studiu serios, cata vreme mai esti student, deocamdata. Iar "studiu" inseamna o groaza de lucruri...

In rest, Dumnezeu sa te ajute, sa te lumineze ca sa prinzi "spilu" meseriei la care aspiri.
Fii binecuvantat!