[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Laura19

Ar fi fain sa se infiinteze si scoli gen "boarding school" unde elevii sa locuiasca pe timpul anului acolo

Cred că pe româneşte la "boarding school" în zicem "internat", după cum la "after school" îi spunem "semi-internat", nu ?

Banuiesc ca aceste scoli ortodoxe cer taxa ptr. ca trebuie si profesorii si angajatii sa fie platiti, ma indoiesc ca statul le da ceva daca e scoala privata.

Aici este, de fapt, problema-cheie pentru care la noi sunt atât de puţine şcoli confesionale. În ţările dintre care nu facem parte, unde sunt mult mai multe, problema a fost rezolvată: fiecare elev îşi alege şcoala în mod liber, aşa cum îşi alege medicul de familie. La rândul ei, şcoala acceptă sau nu un elev, tot aşa cum medicul de familie acceptă sau nu un pacient. Numai şcolile proxime nu îl pot refuza, dacă acesta doreşte să se înscrie la ele. Acesta este singurul aspect în care mai funcţionează principiul teritorialităţii: şcolile occidentale nu pot refuza înscrierea unui copil al cărui domiciliu e lângă gardul şcolii, dar pot refuza pe oricine în rest. Numai că nu le prea convine să refuze, aşa cum nici medicului de familie nu îi convine să refuze pacienţi fără un motiv, fiindcă înseamnă că refuză bani: fiecare copil înseamnă bani de la buget pentru şcoală.

Prin urmare, statul cheltuie aceeaşi sumă "x", care merge fie la o şcoală de stat, fie la una confesională. "De stat" înseamnă "administrată de organele locale" (sau "regionale" în cazul facultăţilor), iar "confesională" înseamnă "în administrarea căreia episcopul sau superiorul are un cuvânt de spus"). În practică, ele sunt administrate de un director ("principal") care dă socoteală în faţa unui Consiliu ("the Board"), altul decât Consiliul Profesorilor. Diferenţa dintre şcolile "de stat" şi cele "confesionale" este că cei din acel Board (sau unii dintre ei) trebuie să fie agreaţi de primar într-un caz, respectiv agreaţi de episcop sau de maica superioară în celălalt.

Cele de mai sus sunt valabile pentru şcolile confesionale "sub contract", cărora deci li se dau bani de la buget, în schimb li se cere conformarea cu o anumită curriculă şi sunt subiect de inspecţie. Prin urmare, inspectoratele sunt organe de control şi de coordonare, dar nu de conducere, pe când la noi sunt atât organe de control şi de coordonare, cât şi de conducere, ceea ce schimbă complet lucrurile. La noi, singurul rol al Comunelor este să dea bani pentru insfrastructura şcolară (prin care, de regulă, se înţelege "termopane, lemne de foc şi calculatoare", fără să aibă nici cel mai mic cuvânt de spus în chestiunea "cine conduce şcoala", nici în chestiunea "cum este şcoala condusă". Dacă aş fi director de şcoală în România, aş fi legat de mâini şi de picioare, fără nicio posibilitate să recompensez un profesor merituos faţă de unul indolent la nevoile elevilor: amândoi au acelaşi salariu, depinzând numai de gradul lor. Cel mult, din când în când aş putea să-i mai dau primului câte o primă de merit, şi aceea cu discuţii.

În afară de şcolile confesionale de mai sus, mai există în Vest un număr (mai mic) de şcoli numite în ţările francofone "hors contract". Acestea, abia, pot fi numite şcoli particulare, fiindcă statul nu dă niciun ban pe ele, nici nu sunt subiect de inspecţie. Salariile profilor şi toate celelalte cheltuieli provin, aşadar, în întregime din cotizaţiile părinţilor şi alte donaţii. Marele avantaj este că elevii din aceste şcoli nu sunt obligaţi să înveţe aberaţiile "ştiinţelor" profane, de exemplu că oamenii vin din maimuţe şi că elefanţii au fost mai întâi viermi. Totuşi, elevii lor trebuie, înaintând în cursul formării lor, să dea aceleaşi examene pe care le dau ceilalţi, cot la cot cu ei. Se înţelege că, pentru înrolarea copiilor în aceste şcoli, efortul făcut de părinţi e considerabil. La rândul ei, Biserica cheltuieşte sume mari pentru întreţinerea lor, bani de regulă proveniţi din cheta duminicală. La parohiile bucureştene, cam de două ori pe an ceea ce se strânge din chetă merge pentru studenţii teologi (o dată pentru facultăţi, odată pentru internate) şi cam o dată pe an pentru şcolile noastre.

În anumite ţări, de exemplu în SUA (mai ales când este sub administraţie republicană), părinţii creştini care au copii ce învaţă în şcoli cu taxă au reuşit să nu mai plătească "inspectoratul": în SUA, banii pentru şcolarizare se strâng separat de restul impozitelor şi merg la "districtul şcolar", adică la Inspectorat, cum am spune. Prin acţiune politică în timpul adminstraţiei Bush senior, acei părinţi au reuşit să fie scutiţi de aceste taxe, arătând că plătesc deja pentru şcolile private.
**

Voi ce parere aveti de scolile ptr. fete si scolile ptr baieti, asa cum mai sunt prin alte tari? Deobicei sunt catolice.

Şcolile catolice, cel puţin cele tradiţionale, nu sunt mixte. Nici chiar organizaţiile elevilor, de exemplu Scout ("cercetaşii munţilor") nu sunt mixte, ci există patrule (cuiburi) de cercetaşi-băieţi şi altele de cercetaşi-fete. E normal, jocurile pe care le joacă băieţii sunt altele decât ale fetelor, pregătirea care se cere într-un caz e alta decât în celălalt, modul de a-L sluji pe Domnul e diferit. Acesta e un motiv. Al doilea este acela pe care îl rostim la fiecare Act de Pocăinţă: promisiunea că vom fugi de ispită. Îmi amintesc limpede, când eram elev (adică în vremuri imemoriale...) cum sărăfănuţele tot mai scurte ale colegelor îmi generau gânduri impure şi eram orientat spre lucruri premature pentru acea vârstă: eram preocupat de rotunjimile pieptului elevelor bune ("bune" însemnând acelea cu care vroiam toţi să ne culcăm), mai mult decât de aplicaţiile Legii lui Ohm.