Citat:
În prealabil postat de ioan cezar
Mi s-a intamplat, fie si ca o parere in norul trecerii mele, sa traiesc o situatie aparent paradoxala: pe de o parte sa am certitudinea unei experiente de cunoastere cu totul aparte prin traire, stare cognitiva, chiar stare fizica (un fel de aproape absenta a simturilor corporale, ca si cum trupul nu mai conta, ori era o improvizatie oarecare de carton)
Imi vine sa cred uneori ca tocmai acele momente au fost cea mai buna cunoastere a mea, din toti anii de "studiu" (adica din mai toata viata).
|
Invatatura este baza, nu scopul in sine. Pentru mantuire e nevoie de dreapta credinta, fapte si har, nu doar invatatura. Cea mai buna cunoastere este cea directa, si cand ne rugam avem stari speciale. Chiar si harul exterior, chemator, creaza stari stari de fericire pentru cineva care e doar chemat, poate sa fie si budist (sa nu se inteleaga gresit, e un budist pe drumul spre crestinism, era un caz din SUA). Noi castigam, har, il pierdem, dar sa ne imaginam ca cei ce ajung la despatimire il au tot timpul.
In schimb exista si stari de fericire care fac parte din fiinta noastra umana, asa cum avem si intelect. Cineva ateu cand iubeste pe cineva din familie nu se simte rau. Mai exista si stari de beatitudine date de lucruri negative, ca de exemplu droguri, vicii, etc. Dar mai bine sa citim ce scrie in catehism, ca sa nu spun eu din ce stiu. O sa scriu din catehism mesajul urmator.