Goana asta după cine știe ce duhovnic, vreun mare viețuitor, vreun "văzător cu duhul" este ceva specific ortodox. La noi, la catolici, duhovnicul este preotul de la parohia pe care o frecventezi. Habar nu am dacă o fi vreun mare viețuitor ori, cine știe, vreun mare păcătos: e ultima mea preocupare. Tot ce mă interesează este: să simt că e de folos sufletului meu și să nu mă tot amâne, să fie abordabil. Ideea de a mă duce la cine știe ce mănăstire, unde o fi vreun benedictin cu cine știe ce capacități paranormale, mi se pare și absurdă, și periculoasă în același timp. De parcă eu oi fi vreun mare nevoitor, care am nevoie musai de o somitate a duhovniciei, depășind cu mult nivelul duhovnicilor de cartier.
Nu zic, au fost și sunt preoți-călugări foarte căutați. La Sf Bernard veneau împărați și papi să-i ceară sfatul. Padre Pio nu mai prididea cu spovezile, de dimineața până seara. Și mergea repede, că știa dinainte ce păcate ai. Totuși, acestea erau spovezi excepționale, cred că nimănui nu-i trecea prin cap să și-l facă pe padre Pio duhovnic: el era primul care te trimetea la preotul ăla de cartier.
Eu mă spovedesc cam o dată la 2-3 săptămâni. Maxim o lună. Ce să fac, să merg la 2-3 săptămâni la mănăstire și să-l caut pe asul spovedaniei ? Hai să ne mai vedem și lungul nasului: la penitenți care viețuiesc obișnuit, confesori obișnuiți. Când am să ajung eu vreun laic sfânt, promit să caut un preot corespunzător.
|