Am un caz cu care ma confrunt si am nevoie de o povata.
Un frate ravnitor se intalneste cu un preot si dupa cateva cuvinte fiecare marturiseste despre celalalt ca fiind inselat. Fratele se intoarce la chilie si incepe a se ruga pentru acel parinte ca sa-l izbaveasca Dumnezeu de inselaciune, dar adauga in rugaciunea lui ca daca nu parintele ar fi cel inselat atunci sa-l lumineze Dumnezeu pe el (fratele rugator). Facand aceasta rugaciune mai multe zile la rand, fratele trece prin 3 stari, neamestecate una cu cealalta.
La inceput dobandeste lacrimi si plangere pret de cateva ceasuri si harul lui Dumnezeu ii cerceteaza inima, cu acea dantuire subtila pentru care omul ar da toate cele ce are, chiar si lumina ochilor numai sa nu inceteze acea mangaiere nevazuta.
Dupa o vreme acest chip de traire i se rastoarna in tristete, sau in vreun fel de lipsa sau de asuprire si nevoie, sau durere trupeasca sau altele.
Rugaciunea continua si tristetea se intoarce in bucurie pentru scurta vreme, apoi mintea primeste un gand si inima nu mai are stare si doreste cu orice chip sa se duca la popa si sa-i aduca la cunostinta prin ce este inselat(popa) si cum poate scapa.
Deci - lacrimi si har, tristete si asuprire, ravna si aprindere.
1. Cand cel ce se roaga ar simti una dintre aceste, din care sa cunoasca ca el este sau nu inselat???
2. Iar pornirea cea din urma, ravna pentru mustrarea cuiva (popa sau nu) este din inselaciune sau de la Dumnezeu???
|