CE PUNEM LA TEMELIE?
Odată, într-o minunată dimineață de primăvară, două păsărele își căutau loc unde să-și așeze cuiburile. Una dintre ele și-a ales un loc foarte frumos, aflat între ramurile unui arbore cu o coroană foarte bogată. În aer adiau miresme de frunze fragede, în apropiere susura un pârâiaș, soarele răspândea ziua raze vesele, noaptea sclipeau pe cer puzderie de stele.
Dintr-o dată însă, în toiul nopții, s-a iscat o furtună, pârâul s-a transformat într-un torent furios, apele au ieșit din matcă, au inundat împrejurimile până hăt departe, spulberând totul în cale. Copacul, a fost și el smuls din rădăcini, cuibul distrus, din culcușul cald al sărmanei păsări nemairămânând nimic.
Cealaltă pasăre s-a ridicat la o înălțime greu de atins, făcându-și cuibul într-un defileu sălbatic, pe o stâncă înaltă. Curând, acolo avea să se înfiripe o nouă viață, cuibul umplându-se de puișori. Furtuna a bântuit pe undeva jos, în vale, a trecut pe lângă stâncă, fără să-i fi atins vârful, iar dimineața, când soarele a strălucit din noi, cuibul cel cald era la locul lui, nestrămutat și neamenințat de nicio primejdie.
Dar noi unde ne-am făcut cuibul nostru? Ce gânduri și ce simțăminte i-am pus la temelie? Stă oare sufletul nostru pe piatra nestrămutată a credinței, gata să țină piept tuturor ispitelor și încercărilor? Sau ne-am construit casa pe nisip, expunând-o unei prăbușiri catastrofale?
,,O altă temelie nu poate nimeni să pună în afara celei puse, care este Iisus” (I Corinteni 3, 11)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
|