Istorii cu talc

[cristiboss56]

CE PUNEM LA TEMELIE?

Odată, într-o minunată dimineaţă de primăvară, două păsărele îşi căutau loc unde să-şi aşeze cuiburile. Una dintre ele şi-a ales un loc foarte frumos, aflat între ramurile unui arbore cu o coroană foarte bogată. În aer adiau miresme de frunze fragede, în apropiere susura un pârâiaş, soarele răspândea ziua raze vesele, noaptea sclipeau pe cer puzderie de stele.
Dintr-o dată însă, în toiul nopţii, s-a iscat o furtună, pârâul s-a transformat într-un torent furios, apele au ieşit din matcă, au inundat împrejurimile până hăt departe, spulberând totul în cale. Copacul, a fost şi el smuls din rădăcini, cuibul distrus, din culcuşul cald al sărmanei păsări nemairămânând nimic.
Cealaltă pasăre s-a ridicat la o înălţime greu de atins, făcându-şi cuibul într-un defileu sălbatic, pe o stâncă înaltă. Curând, acolo avea să se înfiripe o nouă viaţă, cuibul umplându-se de puişori. Furtuna a bântuit pe undeva jos, în vale, a trecut pe lângă stâncă, fără să-i fi atins vârful, iar dimineaţa, când soarele a strălucit din noi, cuibul cel cald era la locul lui, nestrămutat şi neameninţat de nicio primejdie.

Dar noi unde ne-am făcut cuibul nostru? Ce gânduri şi ce simţăminte i-am pus la temelie? Stă oare sufletul nostru pe piatra nestrămutată a credinţei, gata să ţină piept tuturor ispitelor şi încercărilor? Sau ne-am construit casa pe nisip, expunând-o unei prăbuşiri catastrofale?

,,O altă temelie nu poate nimeni să pună în afara celei puse, care este Iisus” (I Corinteni 3, 11)